În Apuseni, de Revelion

Nu sunt fan al Revelionului, mă plictisește și mă enervează în egală măsură ideea de “petrecere supremă”. În general prefer să nu fac mai nimic sau să mă duc la un chef obișnuit alături de câțiva prieteni. Anul ăsta a fost și nu a fost altfel. Pe la mijlocul toamnei amicul Dinu mi-a spus de o casă/cabană undeva în Apuseni, pe lângă Albac. Și ideea de a merge acolo de Revelion. 3 dormitoare, 2 băi, o cameră de zi, bucătărie utilată, încălzirea pe lemne, cel mai apropiat vecin la 500m. În rest liniște și pace – iar asta suna cu adevărat bine.

Restul planului s-a conturat repede: pe lângă cele necesare vieții timp de 1 săptămână într-un sat izolat, am pus și echipamentul de schi, mai ales că ninsoarea de la începutul lui Decembrie ne-a dat mari speranțe. Pe 27 dimineața, ieșeam din București cu direcția Sohodol, Alba, pe ruta Pitești – Sibiu – Alba Iulia – Abrud – Câmpeni – Sohodol. Am ajuns înainte să se întunece într-un sat cocoțat pe 2 dealuri ascuțite și acoperite de un strat de zăpadă tare.

Drumul până la Alba Iulia e destul de cunoscut, îl mai făcusem și cu alte ocazii. De aici a urmat un drum foarte frumos și “de condus”, prin păduri dese și sate frumoase. Până când am intrat în Zlatna, care din goana mașinii pare un fel de zombie-land. Zona industrială neagră și pustie, depozite de bușteni tăiați și neprelucrați din pădurile cele dese și bannere mari care încurajau oamenii să voteze pentru reluarea mineritului în zonă. Cu toate că mă tentează dezvoltarea subiectului, nu o voi face aici.

Sohodol e un sat tipic de Apuseni. Gospodăriile sunt potrivite și au curți mari, casele fumegă toată ziua și sunt răsfirate pe dealuri abrupte, oamenii sunt curioși și mai vorbăreți decât se spune, iar liniștea e spartă doar de câinii care latră. Iarna e așezată bine pe dealurile pe care nu bate soarele prea mult. Cele cu expunere sudică sunt verzi și acolo pare că e deja primăvară.

Schiatul prin sat are ceva aparte. Urcam pe un drum înghețat, apoi pe o cărare înzăpezită care trecea prin curțile sătenilor. Cel mai înalt punct de pe dealul pe care ne-am dat era lângă șura unuia dintre ei. Ne-a întrebat dacă merg schiurile și ne-a rugat să nu îi rupem pomii din livadă. Coborârea o făceam prin livada asta de pruni rari, perfecți pentru un traseu de slalom relaxat, apoi ieșeam într-o poiană largă, probabil pășune pe timp de vară. Traversam o pădurice tânără și deasă printr-un culoar parcă special făcut pentru noi, apoi până în drumul principal pe coamele dealurilor abrupte, cu 2-3 ruperi de pantă și garduri care trebuiau ocolite cu grijă. O coborâre avea cam 600-700m, onorabilă deci, dacă mă gândesc că sunt “stațiuni” în România cu pârtii mai scurte de atât.

Eu și Axi nu am avut schiuri de tură, așa că le-am dus pe umăr, gospodărește. Efortul nu a fost prea mare, urcarea dura în jur de 30min fără să ne grăbim și era destul de domoală pentru că ruta era mult mai pe ocolite la urcare decât la coborâre. Cum zăpada era destul de tare, nu am avut bătăi de cap cu ce era pe dedesubt. Pe de altă parte, tot satul știa că ne dăm din cauza zgomotului făcut de schiuri. Mă tot uitam la dealurile astea și nu mă gândeam decât la ce deliciu trebuie să fie când hardpack-ul nostru e powder. Când nu se aude nici un scrâșnet de canturi, ci doar exclamații de fericire. Când soarele și cerul cristal sunt înlocuite de nori și ninsoare.

Cred cu tărie că zona asta minunată are și altă șansă decât mineritul. Poate că o fi turismul, poate că o fi creșterea animalelor, poate că o fi altceva. Dar cu siguranță există alternative. Apropo, dacă vreți să ajungeți în zonă, dați-mi un mail la alexosu(at)gmail(dot)com și vă pun în legătură cu Cristi, proprietarul casei în care am stat.

Nu am mers la Sohodol pentru schi, dar am dat câteva viraje bune. Cert e că nu aș fi ales o stațiune aglomerată în locul zilelor de liniște de aici. La mulți ani!