Race, freeride sau freestyle?

Weekendul ăsta am avut ocazia să vedem schiul alpin în toate formele sale. La Kitzbuehel am avut coborârea clasică (alături de super-g și combinată), la Chamonix s-a ținut a 3a etapă de Freeride World Tour, iar Aspen a fost locul de desfășurare pentru XGames. Cine vrea să știe unde e schiul, ca sport/competiție, ar putea să își facă o idee destul de bună după astea câteva zile.

La Kitz se adună în fiecare an peste 30.000 de oameni ca să vadă cea mai cea coborâre din circuitul Cupei Mondiale. De ce e așa puteți înțelege din articolul lui Solo de acum 2 ani. Eu am văzut cursa în cabana Valea Dorului, un loc bun de văzut schi la TV, mai ales când afară bate vântul și e ceață, așa cum poate fi foarte des la Sinaia în perioada asta, și am comentat-o live cu Șoșo. Anul ăsta s-a simțit destul de mult lipsa lui Cuche, omul care a dominat aici în ultimul timp. Locul i-a fost luat de Dominik Paris, care la 24 de ani este unul din cei mai tineri câștigători de pe Streif, unde e nevoie de curaj, experiență și forță fizică și mentală în egală măsură. Cu douâ victorii în acest sezon, ambele la coborâre, Dominik e o certitudine și va trebui sa ne obișnuim cu el pe podiumurile de coborâre.

Au fost câteva ieșiri în decor, cea mai dură a lui Peter Fill, exact acolo unde acum câțiva ani Bode Miller schia chiar și pe panourile publicitare câțiva metri buni. Încă nu au apărut filmări cu câștigătorul, ci doar cu Fill, dar mai bine vedeți un POV mai vechi cu Hans Knauss.

Avem o temă de gândire aici, și de tratat într-un articol viitor, eventual. Cât de multe pot duce oamenii ăștia? Vorbim de sărituri de 60-80m, de viteze de peste 140km/h (apropo, la Wengen, într-o altă coborâre clasică, săptămâna trecut s-a stabilit un nou record de viteză într-o competiție: 161,9km/h), forțe de 2-3G în unele viraje. Ce-i drept, normele de siguranță au fost mult îmbunătățite, dar e evident că în condițiile astea orice poate merge prost. Nu cumva schiul extrem s-a mutat, și asta de ceva vreme, în Cupa Mondială?

Ne mutăm în Chamonix, locul în care s-au cam născut schiul alpin, schiul extrem (atenție, extrem, nu big-mountain, nu freeride) și speed-ski. Cel puțin așa umblă vorba. O destinație obligatorie pentru orice competiție de schi, așa că nu a lipsit nici din calendarul Freeride World Tour. Francezii, deși destul de mulți la start, nu s-au simțit prea bine pe teren propriu, cel mai bine s-a clasat Julien Lopez, pe 5. Ducroz a abandonat după ce a aterizat pe spate un back-flip și a pierdut ambele schiuri.

Concursul a început destul de greu, primii 3 schiori ratând coborârile. A fost nevoie de Fabio Studer și linia sa foarte freestyle pentru ca lucrurile să se încingă. Și nu a durat mult, pentru că Tabke a liniștit spiritele cu o linie extrem de rapidă, fluidă și spectaculoasă, lăsând tehnicitatea mai la urmă. Va trebui să săriți la 1:53:20 pentru a vedea linia câștigătoare.

Și aici avem o temă interesantă. Pentru cine urmărește FWT, e evidentă schimbarea din ultimii ani, când accentul se pune pe backcountry-freestyle, și mai puțin pe big-mountain. Schiori care au dominat în trecut, ca Aurelien Ducroz, cu greu își mai fac loc pe podiumuri. Vezi etapa de la Courmayeur, unde Eder a câștigat cu o linie creativă, chiar dacă nu cea mai rapidă sau tehnică. Dar nu e normală schimbarea?

Un best of Cham aveți aici.

În fine, o a treia față a schiului a fost dezvăluită la Aspen, cu ocazia XGames. Competiție făcută pe standarde americane, cu probe scurte și extrem de spectaculoase. Iar BigAir e esența evenimentului, dacă e după mine. Americanii, cei care meritul de a fi inventat și popularizat masiv disciplinele care țin de “style” trebuie să lupte din greu alături puști din Suedia sau Elveția, puști care dau race-ul pe style. Henrik Harlaut câștigă proba de BigAir cu un trick absolut nou și nemaivăzut, al cărui nume încă e în dezbatere, așa că îi zicem Butter Triple Cork 1620. Uitați-vă bine la filmul ăsta, detaliile sunt foarte importante.

Reacția site-urilor de specialitate din State și Europa a fost unanimă: Harlaut face istori într-o disciplină care pare încă departe de limite, plafonare sau saturație. Iar momentul istoric va fi, cu siguranță, la Sochi, unde schiul freestyle se alătură snowboarding-ului. Combinația dintre tehnică (vezi numele trick-ului) și stil (vezi evoluția lui Harlaut) este cartea câștigătoare și ne spune că în sportul ăsta mai sunt foarte multe de spus și de făcut.

Aici tema de gândire e cât de mult e prea mult? Cât de aproape sau de departe sunt jibberii de mult huliții schiori acrobatici? Dacă mă gândesc că multe dintre trickurile din parc acum sunt la Chamonix, in FWT, tind să fiu liniștit și să mă bucur de ce văd.

În final, nu pot decât să mă bucur că schiez și scriu despre schi într-o perioadă atât de efervescentă și creativă. Lucru valabil atât pentru competiții cât și pentru echipament. Asta e o nouă temă de dezvoltat într-un articol viitor.

PS. În Sinaia sâmbătă a fost destul de rău. Vânt, ceață, ceva ninsoare, telescaun defect între 1400 și 2000, coadă la telecabină. Zăpada, însă, bună spre foarte bună. Duminică m-am mutat în Poiană, unde a fost foarte aglomerat pe pârtii, nu și la instalații, iar în pădure zăpada era destul de subțire și de tocată. Pârtiile acceptabile, dar cu porțiuni de gheață și din când în când ceva pietricele. Overall, un weekend rezonabil.