Pornim de la o știre ca multe altele: un grup de 7 turiști a fost evacuat dintr-o zonă montană greu accesibilă. Ok, am mai citit din astea, se mai întîmplă, bine că nu a fost mai rău.

Doar că, surpriză!, e o știre de Radio Erevan. Vedeți și comentariile unui om implicat direct, povestea e mai interesantă decît pare la prima vedere.

 

În era post-truth, e mai importantă popularitatea decît valoarea de adevăr a informației. Practic, rolul unei știri e să aducă mai multe clickuri, nu să informeze publicul. De aici efectul de echo-chamber. În cazul nostru, știrea spune că e vorba de inconștienți în căutare de adrenalină care se dau prin zone interzise și de salvatorii lor. Personaje negative și eroi, ca să nu ne pierdem în nuanțe și detalii.

Media mainstream are un prost obicei din a o da de gard acolo unde nu înțelege prea bine subiectul. Se mai întîmplă, nu e ca și cum chiar credem orice știre. Dar ce e cu adevărat interesant aici e modul în care pune problema Jandarmeria.

Vine și reacția de la Salvamont, ceva mai profi inclusiv ca mod de a comunica pe Facebook, care încearcă să clarifice lucrurile, dar nu scapă ocazia de a aduce în discuție rolul și rostul ”altei instituții”.

Cam aici suntem acum. Vedem cum două instituții publice care ar trebui să se ocupe și de siguranța turiștilor, sunt prinse într-un război de lungă durată și de uzură din cauza unui cadru legislativ neclar. Atît de neclar încît nu e limpede cine ce trebuie să facă. De data asta nu s-a întâmplat nimic grav, un turist s-a blocat pe Pelișor, alții au trecut fără prea mult stres. Turistul blocat a fost evacuat, toată lumea e safe. Dar e din nou evident că într-o situație de criză iar ne pierdem în proceduri complicate și bîlbe care nu se mai termină. Așa apar inclusiv concepte foarte abstracte ca ”zone interzise”, ”trasee interzise” și alte lucruri fără sens.

Ce pot face eu ca om care ajunge destul de des pe munte, destul de des în zone nemarcate? Aceleași lucruri de care vorbim de cînd există site-ul ăsta: nu merg niciodată singur, am mereu echipamentul corespunzător, știu să îl folosesc, la fel și oamenii cu care mă dau, cineva știe pe unde intenționez să mă dau, iar dacă schimb traseul de obicei anunț și asta. Încerc să nu ajung în situația de a chema Salvamontul, sau mai rău, de a fi în situația în care am nevoie de ajutor dar nu pot să îl chem.

Dar de fapt e nevoie de mai mult de atît, e evident. E nevoie de un cadru legislativ adus la zi, pentru început. Și apoi de multe alte lucruri care țin de cum văd autoritățile relația cu muntele și cu turiștii. Iar pentru asta nu mai sunt suficiente site-uri, broșuri, workshop-uri. E nevoie ca oameni care știu să fie acolo unde se fac legile. Sau măcar ca oamenii care sunt deja acolo să fie sprijiniți cu idei, informații și implicare.

Știu unde suntem, dar știm și unde putem fi, nu?