Descrierea tehnică zice așa. Lungime: 188cm. Dimensiuni: 138 – 108- 128. Radius: 26m. Greutate: 2,2 kg (în realitate e mai aproape de 2.3 kg). Rocker pe față, dar nu foarte pronunțat, camber cât să zicem că e (max 1cm). Plus prindere pentru pielea de focă pe coadă. Flexul e unul destul de obișnuit pentru un all-mountain, în sensul că se rigidizează treptat și constant de la vârf spre coadă. E cel mai rigid schi din gama Armada, și e destul de aproape de cum se simțea Volkl Mantra, cu excepția vărfului care e ceva mai moale.

Nu e prima dată când Armada folosește titanalul în construcția unui schi, în încercarea de a intra mai serios în Europa și către un public mai “alpin”. Acum 4-5 sezoane a existat Triumph, un carver care mi-a plăcut foarte mult la momentul ăla. Nu a fost vreun succes de vânzări. Brandul era asociat cu alte valori și alt gen de dat. De acum 2 ierni, ARV s-a transformat în ARV ti și a ieșit un all-mountain cel puțin interesant, dar care nu are nici o legătură cu Invictus. În fine, sezonul trecut apărea Invictus, un schi care are ADN mai aproape de Triumph decât de orice alt schi produs de Armada. Și asta nu doar din cauză că nu e twintip.

Iată ce spune Armada despre Invictus 108ti: “the Invictus 108Ti demands full throttle skiing in variable terrain. The AR Nose Rocker and highly adaptable width allow for floatation in softer conditions while the carbon kevlar stringer and titanal laminate construction provide the perfect bend of stability, energy and precision on harder snow”. “Full throttle skiing” sunt cuvinte pe care nu le-am mai văzut în descrierea vreunui model Armada.

Pe pârtie

Prima dată am testat schiul pe pârtiile din Azuga, într-o zi cu foarte puțină lume, cer perfect senin și zăpadă tare. Invitație, practic. La una dintre coborâri mi-am pus problema că nu e chiar safe ce fac, chiar dacă pârtia era aproape goală, măcar din cauză ca aveam legături de rental. I-am dat cât de tare am putut, păstrând controlul, iar asta presupunea viraje largi, angulație mare, viteză constant peste 60-70km/h. Super fun, pentru cine gustă genul ăsta de dat la vale.

Tot timpul, fără excepție, schiul a făcut ce trebuia să facă: carving. Senzația e de GS lat, doar că tranziția de pe un cant pe celălalt nu se face la fel de repede. La viteză mică se manevrează ceva mai greu și pare de destul de plicticos. Dar mărește viteza și vezi cum schiul e din ce în ce mai viu. Au mai fost și alte ieșiri pe pârtie, dar nu pentru asta l-am luat pe Invictus.

Hardpack/ windpack 

Prima ieșire în offpiste a fost pe Carp, Târle, Papagal șamd în Sinaia. Nu mai ninsese de ceva vreme, nu se putea problema nici măcar de tocătură, ci de scoici, urme semi-înghețate și crustă, toate astea ușor înmuiate de soare, și ceva petice de windpack cu zăpadă foarte bună. Aici am apreciat faptul că flexul e ceva mai soft pe vârf, pentru că schiul trece destul de ușor denivelările. Totuși, nu atât de soft încât să devieze de la traiectorie, sau să pară nesigur. E un schi care înghite genul ăsta de zăpadă fără să pună presiune pe schior. Pur și simplu nu te prinzi când treci de pe scoici pe crustă, totul pare o pârtie nu prea bătută.

Asta e valabil în spațiile largi. Lucrurile se schimbă puțin când vorbim de culoare înguste, copaci, etc – zone în care trebuie sa schimbi foarte rapid direcția. Invictus are momente în care pare greoi. E nevoie de picioare bune și tehnică măcar decentă pentru că dacă rămâi prea mult pe cozi sau ajungi prea pe spate, e greu de redresat. Am descoperit că cea mai bună ieșire dintr-o situație mai dificilă e prin creșterea vitezei, pentru că așa devine și schiul mai “sensibil”.

Powder

Invictus e unul dintre cele mai capabile schiuri de pow din categoria asta de lățime. Aici vârful mai soft și rocker-it are cel mai mult sens. Ajută din plin și radius-ul mare. Cu același amendament – virajele scurte presupun multă muncă. Cozile nu agață deloc, lucru de care mi-era puțin frică inițial. Dar faptul că sunt o idee ridicate și fac un mic unghi pe ultimii 5 cm (privind schiul de sus) ajută mult. Cu siguranță sunt schiuri mult mai bune de pow, JJ find primul care îmi vine în minte pentru că este un alt schi pe care mă dau mult, dar pentru un all-mountain Invictus se descurcă minunat.

Firn

În ciuda greutății, am pus Dynafit Beast 14 pe Invictus așa că e schiul meu pentru orice, inclusiv AT. Așa că am prins zile de firn foarte bun în Bucegi. Cred că aici e locul în care l-am simțit, în sfârșit, ușor pe Invictus. Prespun că e din cauză că zăpada e mult mai grea, opune mai multă rezistență și mă ajută pe mine, schiorul leneș, să virez repede și fără efort. Am simțit că aș putea să cobor valea Coștilei până la refugiu fără să mă opresc. Evident că nu mi-a ieșit, măcar din cauză ca a fost nevoie să schimb partea văii de câteva ori din cauza zăpezii.

Invictus ca schi de touring

Poate că pare o alegere mai ciudată, din cauza greutății. Pe de altă parte, Dynafit în gamă are 2 modele cu greutate asemănătoare – Chugach și Hokkaido. Hokkaido are și un profil foarte asemănător la 188cm: 136 – 108 – 106, radius 24m. Greutate 2.050gr. După o tură mai lungă și cu denivelare mare precum Valea Doamnei (lungă, respectiv mare pentru standardele mele, ca să nu fie vreo confuzie), aș fi zis că poate există și variante mai bune. Și cu siguranță există. Dar am vrut un schi în care să am încredere că e cu mine în orice situație. Invictus e exact genul ăla de schi, pentru cum obișnuiesc să mă dau.

După ce sezonul trecut m-am chinuit cu kick&turn pe pantele mai abrupte, mai ales când zăpada era mare, iarna asta am început-o cu antrenamente de urcare pe pârtia din Azuga. Sunt destul de sigur că e treabă de tehnică, așa că nu aș da vina pe schi.

Până să ajung pe culoare înguste (hornuri, să zicem), nu eram sigur că mă voi descurca. Cum am mai sus, Invictus nu e cel mai ușor de virat schi. Și fiind și relativ greu, mi-era frică de momentul în care va fi nevoie de viraje cu desprindere (hop turn), mai ales în condiții de zăpadă tare. La 188cm, Invictus e printre schiurile scurte cu care m-am dat în ultimii ani. Mantra avea 191, JJ are 195, ANT are 191. Mă simt foarte stăpân pe el, chiar și pe culoare înguste și abrupte. Știu că e previzibil, stă bine în zăpadă și pot oricând să mă bazez pe cozile drepte și rigide.

Cui l-aș recomanda? Și în ce lungime?

Invictus e un schi mare. Nu m-ar fi deranjat nici dacă avea puțin peste 190, dar presupun că e și treabă de orgoliu. Cinstit vorbind, nu l-am simțit scurt la 188. Din nou aici e vorba de stilul de dat. Nu aș ezita să spun că Invictus e un schi de big-mountain, chiar dacă îl iau și pe pârtie.

E pentru schiorii avansați și experimentați, care se dau mult în offpiste și care vor viteză. Cozile drepte și radiusul mare îl fac un schi foarte bun pentru dropuri, e super-stabil la landing.

Pentru un schior mai ușor aș zice că 178 e alegerea naturală. Plus că e și mai ușor, dacă te gândești să îi pui o legătură de tură. Apropo de asta, recomand o legătură solidă care să facă față la viteze și forțe mari, nu aș pune un Radical pe el pentru că ar fi păcat și de legătură, și de schi. Chiar mă gândeam că dacă voi decide la un moment dat că e prea greu pentru ture, aș pune pe el un Pivot 16 sau ceva asemănător. Ar fi un setup genial pentru dat vigonete.

De final

Spuneam mai sus că semănă cu Mantra, un schi pe care m-am dat mulți ani și pe care l-am iubit sincer. Semănă doar că e mult mai fun, mai viu, mai prezent. Cu Mantra totul părea “ok”. Ce-i drept, chiar totul – de la gheață albastră la pow de 1m. Dar foarte rar se întămpla să fie ceva “wow”. Ori pentru mine schiatul e mai degrabă despre “wow”. Vreau ca schiurile pe care le am în picioare să se distreze la fel bine ca și mine. Iar Invictus pare că o face.

Sunt de părere că nu e o idee bună să cumperi clăpari la mâna a doua, decât cu mici excepții – atunci când nu sunt folosiți deloc, sau aproape deloc. Motivul e foarte simplu: liner-ul clăparului (ciorapul) ia în timp forma piciorului. Așa că te poti trezi cu un clăpar care aparent îți vine, ca mărime, dar care îți vor omorî picioarele pe pârtie. O soluție mai bună ar fi să iei un shell SH și un liner nou-nouț. Cu puțină rabdare și atenție ar putea ieși o treabă bună. Chiar și așa, shell-ul evoluează și el în timp. Involuează, de fapt, pentru că își pierde din rigiditate, se lărgește, clapele vor merge mai greu și tot așa. Deci cu clăparii ieși cel mai în câștig dacă îi iei noi, sau ca noi.

Cu schiurile e altfel. Totuși, înainte de varianta SH, verifică stocurile din anii trecuți. S-ar putea să dai de niște prețuri surprinzător de prietenoase. Să revenim. Din punctul meu de vedere, un schi SH merită banii dacă se comportă relativ la fel ca atunci când era nou. Pentru asta trebuie să fi fost păstrat bine de proprietarul anterior.

La ce să te uiți? Uită de top-sheet. Nu contează deloc dacă e zgâriat, stickerit, vopsit samd. E complet irelevant. Asta dacă nu dai peste vreo minune a tehnicii moderne, cu pistoane, plăci, valuri șamd, la care o lovitură mai puternică poate afecta serios schiul.

Că tot suntem la topsheet, mai e o discuție legată de legături. Remontarea legăturilor presupune și un set nou de găuri. Pentru un schior obișnuit asta nu e o problemă, atâta timp cât structura schiului nu e foarte afectată. Cu alte cuvinte, mai degrabă pe un schi bun se pot muta legăturile. Și nu vei simți vreo diferență, asta e sigur.

Cred că punctul cel mai sensibil la un schi SH sunt canturile. Canturile sunt finite, ca să zic așa, au in jur de 2mm. Evident, nu pot fi ascuțite la nesfărșit, pentru că după prea multe operațiuni de genul nu mai ai metal pe care să îl ascuți. Așa că atunci când iei un schi SH în mână vezi cât cant mai are. Nu te feri să întrebi proprietarul de câte ori le-a ascuțit. Numărul de zile schiate e direct proporțional. Observație importanta: schiurile de pârtie sunt ascuțite mult mai des decât cele de offpiste. Ca sa nu mai zic că un schi de powder, dacă e folosit în special pentru powder, trebuie să stea foarte bine la capitolul canturi.

Talpa mi se pare overrated :). Glumesc, dar nu până la capăt. O talpă zgâriată nu e un capăt de lume. În principiu se poate remedia destul de ușor. Mai mult, se poate schia fără mari probleme chiar si cu o gaură-două umplute cu cofix (sau rășini în cazuri mai radicale). Totuși, talpa spune destul e multe despre cum a fost folosit schiul. Dacă topsheetul e muncit iar talpa e impecabilă, înseamnă că schiul a trecut printr-o mașină de recondiționare. Un lucru nu neapărat rău, dar care ia mult din canturi, reducând astfel durata de viață a schiului. E cazul schiurilor din rental-shop-urile de pe afară. Personal prefer să dau schiurile unui service care lucrează numai de mână.

Dacă schiurile vin cu legături de rental, mai bine le schimbați. O fi comod sa le reglezi, dar sunt mai grele și mai puțin fiabile decât cele obișnuite. Dacă vin cu legături obișnuite, asigurați-vă că vi se potrivesc clăparii. Legăturile pot fi ajustate 1-2 cm din calcâi. Și fiți siguri că DIN-ul poate fi reglat pentru greutatea și abilitățile voastre.

Baftă la cumpărături!

Foto credit: photoshelter.com. 

În esență frontside nu reprezintă nimic nou. E vorba de schiurile all-moutain de până acum ceva timp, schiuri care ar trebui să se descurce pe o varietate mare de tipuri de zăpadă. De ce apare, totuși, un termen nou pentru ceva ce există deja?

Înainte de a da răspunsul, puțină istorie. La începutul erei noastre, Salomon lansa 1080, primul twin-tip. Sunt absolut sigur că pe vremea aia, cu excepția celor care au pus umărul la crearea și fabricarea lui 1080, mai nimeni nu s-a gândit la revoluția care va urma. Deși inițial twin-tip-urile au fost făcute pentru freestyle, nu a durat mult ca lumea să se prindă că un twin poate fi un all-moutain excelent. All-moutain, din nou, dar pe o rută diferită.

Frontside e carverul clasic, mai lat sau mai îngust, mai rigid sau mai soft, cu rocker/early rise, sau fără, dar sigur-sigur cu coada dreaptă. Termenul a apărut pentru ca schiorii să facă diferența între cele două tipuri de all-moutain: frontside si twin-tip.

Diferențele sunt substanțialte. Frontside vine pe ruta race / high-performance carving / all-moutain. Sunt foarte multe schiuri bune și foarte bune în categoria asta, cele mai multe fiind concepute în primul rând pentru pârtie. Altele sunt all-mountain-uri de tipul 50/50 și mai nou vin și cu coada compatibilă cu prinderile pieilor de focă. Deci schiuri care știu inclusiv touring, dar care cu siguranță nu sunt schiuri de tură.

Trei nominalizări: Salomon Q-Lab, Armada Invicturs 108, Line Supernatural 108. Se pare că 108 e noua cifră magică (deși Salomon Q-Lab 190 are 109mm lățime). Toate sunt schiuri foarte solide, destul de rigide și de grele (2-2,2 kg/ schiu). Se simt la fel de bine pe pârtie ca și în afara ei. Dacă vrei o singură pereche de schiuri care să le facă pe toate, ai de unde să începi căutările.

Dacă 108 e prea lat sau 2 kg e prea greu, de notat că cele 3 modele de mai sus vin din familii mai extinse, cu modele și mai înguste, și mai ușoare.

(Notă: acest articol a fost publicat inițial pe 21 decembrie 2011 și a fost revizuit masiv. Am păstrat însă comentariile.)

Foto credit: Armada Skis