Courmayeur e “the sunny side”, fața sudică a masivului Mont Blanc. Aici se cheamă Monte Bianco. Pe partea cealaltă e Chamonix, locul unde a început totul. Cu mașina o iei prin tunel și ajungi dintr-un oraș în celălalt în mai puțin de 30 de minute. Pe schiuri e altă poveste, dar e una despre care doar am citit, deși aș fi vrut să am acum propria mea versiune.

În a patra zi de dat excursia mea s-a terminat cu o fractură și luxație a degetului mare pe care, în sfârșit, le-am rezolvat. Cum se întâmplă în cazuri din astea, lăsasem ce e mai bun pentru final – respectiv punta Helbronner. Italienii au pus o telecabină la aproape 3.500m cu acces către un teren fantastic în toate sensurile cuvântului. De aici poți coborâ înapoi în Courmayeur sau pe partea franceză, în Chamonix. Am un motiv serios, deci, să revin în zona la un moment dat.

Courmayeur e capătul Văii Aosta. Ceva mai jos mai sunt Monte Rosa, cu satele Champoluc, Gressoney, Alagna, și Cervinia, cu vecinul Zermatt. Adunate, locurile astea îți dau de schiat și cățărat o viață întreagă. Am ajuns prin locurile astea 4 ierni, nu văd de ce nu aș continua, mai ales când știu ce a rămas neschiat.

Revenind, Courmayeur e mult diferit de Chamonix – mai mic, mai cochet, mai puțin călcat de turiști, dar în comparație Alagna pare un cătun pustiu. Și e foarte bine așa. Cert e că în materie de prețuri, Courmayeur și Chamonix nu sunt chiar atât de diferite. Schiul, însă, e mai bun, cu tot respectul pentru istorie. Pârtiile sunt mai late, mai bine întreținute și mai libere. În plus, domeniul e foarte compact, spre deosebire de Cham, unde ai nevoie de autobuz pentru a lega cele 4 zone de dat.

În Courmayeur ai o telecabină mare care leagă centrul orașului de platoul principal, Plan Checrouit. Face curse până la 22.30, pentru că pe platoul ăsta e distracția de după schi. Nu în sat, că sunt și oameni bătrâni care au venit la odhină nu la balamuc. Sau copii mici, ca să vorbesc mai în cunoștință de cauză.

Am ajuns acolo pe ruta București – Bergamo (via avion) – Courmayeur (via van de 9 locuri pe care l-am găsit aici: findtransfers.com). Pentru un grup de 4 adulți și 2 copii a fost varianta cea mai rezonabilă.

Nu voi intra prea mult în detalii cu ce am schiat. Nu trebuie ratată sub nici o formă urcarea cu telecabina Arp, cea mai mică telecabină în care am intrat, și care te duce la una din cele mai tari panorame pe care le-ai văzut vreodată. De aici sunt două rute clasice în jos, ambele intră la capitolul “lectură obligatorie”. Și dacă prindeți o zi cu soare nu ratați sub nici o formă Punta Helbronner, ca să îmi povestiți și mie cum a fost.

Povestea spune că americanii au venit în căutare de locuri noi prin Europa după ce tocaseră munții de acasă. În plus, atitudinea autorităților de pe bătrânul continent era puțin alta față de ce se întampla în State, unde sistemul de asigurări făcea mult mai dificilă distracția în offpiste. Lucru valabil și astăzi, La Grave, Chamonix sau Courmayeur fiind locuri în care ești cam de capul tău, odată ajuns sus.

The Blizzard… nu e primul ski-film. Warren Miller filma de prin anii ’60 cu bătrânul McConkey, de exemplu. Poate că nu e nici cel mai bun film al perioadei. Nimeni nu știe exact de ce tocmai ăsta a fost filmul care a prins așa bine, dar probabil că an nimerit fix amestecul de care era nevoie: schi excelent, poveste simplă (3 oameni vin în Chamonix, locurl în care a început totul, doar ca să se dea) și mult suflet. Sau poate nimic din toate astea, doar întâmplarea să fie filmul potrivit apărut în momentul potrivit. Schiul încă era un sport romantic, banii cei mulți erau în Cupa Mondială – și de fapt nici aici nu erau chiar așa mulți, iar riderii erau mai degrabă ski-bums. Încă nu apăruse moda rezidenților în Monaco, iar bătrănul Plake e în continuare un munțoman de școală veche.

Ironic e că filmul ăsta pune umărul într-un fel la sfârșitul romantismului. În cațiva ani apar X-Games, sponsorii, banii, faima și tot restul. Totuși, cei mai mulți schiori de azi nominalizează The Blizzard… ca fiind filmul care le-a deschis ochii, iar Glen Plake e considerat unamim un erou cu acte în regulă.

Din câte știu, în afara de VHS-ul original, a fost editat o singură dată pe DVD prin 2004, tiraj epuizat de mult timp. E foarte greu de găsit în original, un motiv în plus pentru a-l considera un film cult. Și probabil irepetabil astăzi, când filmele s-au schimbat atât de mult din cauză de www și, în special, social-media care face ca totul să fie onair/ online instantaneu.

Cam oricine l-a văzut știe exact unde era și cu cine. În cazul meu a fost în iarna lui ’90 – nu mai știu exact anul, dar 1990 e cel mai probabil -, într-un restaurant din Pârâul Rece, alături de monitorii BTT și alți gură-cască, așa ca mine. Nu știu cine îl adusese, dar îi țin minte pe nea’ Romică și pe Căciulă cum comentau admirativ. Dar ei nu doar comentau, pentru că acum sunt destul de sigur că ar fi putut da mare parte din liniile din film. Sau poate doar pe ei îi țin minte, pentru că pe atunci erau eroii mei absoluți în materie de schi. Sunt în continuare, de altfel. Am amintiri foarte vagi, dar am tipărite într-un colț de creier creasta lui Plake și incredibile coborâri pe Poubelle  ale lui Plake și Schmidt.

Nu l-am mai vazut integral niciodată de atunci. Am tot vazut secvențe, mai lungi sau mai scurte, pe TV sau pe net. E un film de cumpărat și de păstrat într-o cutie selectă alături de alte lucruri importante.

Pana cand mai vine un rând de DVD-uri sau pe iTunes, mă bucur de ce îmi oferă Youtube.

În 2009, la 21 de ani de la lansarea originalului, apare Legend of Aahhs. Dar magia e tot la The Blizzard…

Notă: articolul a apărut inițial pe 18 septembrie 2011, versiunea de acum a fost ușor modificată. Am păstrat neschimbate comentariile de atunci.