Un lucru e clar: tehnologia fragmentează, nu unifică. Avem din ce în ce mai multe variante complet diferite de legături sau clăpari. Lucru e valabil și la schiuri, dar subiectul ăsta îl vom ataca într-un articol separat. Nu intru aici în telemark sau nordic pentru că nu stăpânesc deloc zona asta.

În linii mari, există 2 categorii mari și late: alpin și touring. Setupul de pârtie, cel de schi alpin, e și cel mai popular din motive evidente. Aici discuția e legată în general de DIN pentru legături, respectiv flex și last pentru clăpari.

Legăturile de alpin

DIN-ul legăturii măsoară “kilograme forță”, respectiv forța care va duce la deschiderea legăturii și eliberarea schiului de clăpar. În general se face o analogie între greutatea schiorului și indicativul DIN-ului, dar schiorii care se dau mai tare vor pune mai multă forță în legătură. Deci trebuie ponderat reglajul. Din păcate DIN-ul nu e standardizat. 10 la Loook/ Rossignol nu e neapărat același lucru cu 10 la Marker. În stațiunile mari de afară există în general câte un ski-shop mai procopsit care e dotat cu un aparat de măsurare a legăturii. Cine a folosit știe că lucrurile pot diferi mult și de la o legătura la alta, din aceeași pereche. Cu cât legăturile sunt mai vechi și mai uzate, cu atât crește probabilitatea ca DIN-ul nominal și cel real să nu fie identice.

În general o legătură mai puternică folosește mai mult metal în construcție. De aici și rezistența mai bună în timp. Dar și prețul mai ridicat. Schiorii de race/ hypercarve adaugă și o placă de înălțare între legătură și schi. În felul ăsta crește pârgia pe care piciorul o face în relația cu schiul. Dar la fel crește și riscul de accidentări la nivelul ligamentelor. De altfel înălțimea plăcii e reglementată strict în Cupa Mondială. Când schiezi mai mult offpiste placa nu mai e deloc eficientă. Aici ai nevoie de o distanță cât mai mică între clăpar și schi. Sunt mult mai interesat de legături potrivite pentru offpiste, deci despre asta voi vorbi mai aplicat în continuare.

Prin repetate teste “trial & error”, am ajuns la concluzia că un Marker Duke din prima generație trebuie să îl țin pe la 12-14, Tyrolia Peak 16 stă foarte bine la 11-12, iar Dynafit Beast face ce trebuie la 12. Reglajul DIN-ului îl mai schimb și în funcție de duritatea zăpezii. La zăpadă mai dură, cresc cu un punct DIN-ul.

De anul ăsta au apărut legăturile compatibile WTR – acronimul lui “walk to ride”. Sunt legături special făcute pentru clăparii de freeride cu funcție de “hike” care vin și cu o talpă mai groasă pentru că au un strat de vibram sau alt material antiaderent.

La ce să te uiți, pe lângă DIN, când alegi o legătură de freeride? Două lucruri sunt esențiale: greutatea și înălțimea. Greutatea e o chestie de gust și oricum va crește cu DIN-ul din cauza metalului din legătură. Greutatea legăturii e importantă pentru că va afecta caracterul schiului pe care vine montată. Un schi jucăuș și ușor e mai bine împerecheat cu o legătură mai ușoară. Un schi rigid și mai adaptat pentru viteză oricum e mai greu, deci poți pune o legătură mai grea și mai solidă.

Cum spuneam mai sus, vrei ca o legătură de freeride să fie cât mai joasă, astfel ca distanța dintre clăpar și schi să fie cât mai mică. Asta duce la un control mai bun al schiului în offpiste, unde e mai mult despre pivotare și mai puțin despre carving. Și atenție la frâne – să se potrivească pe lățimea schiului.

Sunt câteva vedete, câteva modele de referința care rezistă bine de ceva ani. Primul model care îmi vine în minte e Look Pivot, variante de DIN 12, 14, 18 standard și Dual, compabitile WTR. Le mai poți găsi indentice și la Rossignol sub numele FKS. Principala inovație, cea care dă și numele seriei, e călcăiul care se poate roti, ceea ce face legătura foarte elastică. Absoarbe șocurile, ca un amortizor de mașină, deci controlul e foarte bun în condiții de zăpadă variabilă. Altă alegere foarte bună e seria STH de la Salomon (10, 12, respectiv 13 și 16 compatibile WTR).

În urmă cu vreo 10 ani, Marker lansa Royal Family, o serie de legături care a scos Marker din zona gri a legăturilor de freeride și care a creat o nouă categorie. Tyrolia și Salomon/ Atomic au reacționat în scurt timp, deci or fi făcut ceva bine oamenii de la Marker. Vorbim de o altă construcție cu totul, adaptată la schiurile din ce în ce mai late, lucru vizibil mai ales la vârful legăturii. Arcul și tot mecanismul adiacent nu mai e pus pe lungimea schiului, ci pe lățimea sa.

Marker mai are chestie numită Schizo – cu foarte puțină bătaie de cap, poți muta legătura cu totul mai în față sau mai în spate. E foarte util pentru un twintip cu care te dai și în parc, unde vrei legătura mai aproape de centrul schiului, și offpiste unde e bine să fie mai spre coadă.

O mențiune specială pentru Marker Lord și Salomon Warden: sunt singurele legături compatibile cu orice tip de clăpar, fie el de tură, de alpin sau WTR. Sunt mai multe piese care ajustate corect țin orice clăpar. Dar, atenție, legătura e de alpin, nu de tură. E o opțiune foarte utilă pentru cei care au mai multe perechei de clăpari și vor să scape de o grijă.

Legături de tură

Categoria touring vine pe două rute: legături în puncte, respectiv cadru (frame), fiecare cu clăparii compatibili.

Mulți ani, legăturile în puncte au fost privite cu o oarecare suspiciune de schiorii de alpin și au fost preferate mai degrabă de practicanții de schi-alpinism. Au avantajul incontestabil al greutății reduse, ideale pentru urcare, dar nu filtrează în nici un fel șocurile transmise de zăpadă, care se duc direct în picioare. Ca să păstrez paralela de mai sus cu mașinile, sunt ca amortizoarele unui cart – adică nu prea sunt. În plus, au și dezavantajul că au un DIN (de fapt un echivalent al DIN-ului) de 10, rar ajungând la 12, lucru care limitează destul de mult modul în care te vei da la vale.

Lucrurile s-au schimbat radical de când a apărut o nouă generație de legături în puncte, mult mai bine adaptate pentru coborâre. Cele mai bune exemple sunt Dynafit Beast și Marker KingPin. Am scris destul de detaliat despre Dynafit Beast. Lucrurile cele mai importante sunt DIN-ul mare și elasticitatea legăturii. Se simte destul de aproape de una de alpin. Și pare că stă bine și la capitolul fiabilitate, alt minus din trecut. Un DIN mai mare înseamnă și o mai bună elasticitate a legăturii. În sensul că nu e recomandat să duci arcul la limită, ci cu un punct mai jos. Astfel că o legătură cu DIN max de 10, ar fi bine să o ții nu mai sus de 9, ca arcul să aibă ceva loc de mișcare.

Legăturile de tip frame sunt și ele mai old-school sau mai de astăzi. Încă sunt foarte populare cele două modele Naxo, chiar dacă nu se mai fabrică din 2008. Sau Fritschi-Diamir. Și aici Marker a schimbat jocul cu Duke și Baron, legături cu DIN foarte mare (16 în cazul lui Duke), dar și foarte grele. Au fost un succes imens, în ciuda greutății, fiind prima opțiune pentru schiorii care făceau touring ocazional și pe distanțe relativ scurte. Am avut un setup care bătea spre o tonă: Marker Duke pe Volkl Mantra cu care făceam cam 2-3 ture pe iarnă. Pe de altă parte Bubulu i-a dat la vale și la deal cu Duke câteva ierni la rând și nu prea se plângea.

Un dezavantaj major al lui Duke/ Baron era trecerea de la urcare la coborâre, mai ales în condiții de viscol sau gheață. De multe ori era un coșmar, presupunea să îți dai jos mănușile și să tragi de niște piese de metal. Există alternative ceva mai deștepte din punctul ăsta de vedere – vezi Tyrolia Adrenalin sau Salomon Guardian. Dar rămâne neajunsul greutății și a poziției înalte a clăparului.

Pentru un schior care vrea un setup ușor, axat pe urcări lungi, cu diferență mare de nivel și coborâri la viteză redusă, sunt multe variante tare interesante de la Dynafit, Plum sau ATK Race. Cel mai probabil vei ajunge pe un Dynafit Radical 2.0. Pentru dat blană în jos, alegerile sunt fie Dynafit Beast sau Marker KingPin, fie o legătură solidă pe cadru. În momentul ăsta, nu văd motivul pentru care m-aș mai întoarce la o legătură atât de grea și de complicat de manevrat. Mai ales că, după cum vedem mai jos, există și mai multe variante de clăpari pentru legăturile în puncte. Nu mai ești condiționat de clăparii clasici, moi și scurți, de tură.

Clăparii de alpin, hibrizi și de tură

Există două conduri ISO care încearcă să standardizeze cele două categorii: ISO 5355 pentru alpin și ISO 9523 pentru tură. Cele două standarde se referă în special la talpă. Clăparii de alpin vin cu talpă dreaptă și dimensiuni ale shell-ului standardizate. Clăparii de tură au vârful curbat (forma variază de la model la model) și materiale anti-aderente în special pe vârf și călcâi. De regulă seamănă mai mult cu talpa unui bocanc tehnic de iarnă decât cu talpa unui clăpar de alpin.

Există și categoria WTR, hibrizi să le zicem. Deși are funcție de clăpar de tură și poate veni inclusiv cu inserturi pentru legăturile în puncte, respectă standardul clăparilor de alpin. Două exemple: Tecnica Cochise Light și Dalbello Lupo TI. Cu alte cuvinte, sunt clăpari care pot fi puși în orice tip de legătură. În articolul ăsta, care oricum s-a lungit foarte mult, nu intru în discuția despre alegerea clăparilor – apropo de last, fitting șamd. Avem în arhivă câteva, le scoatem de la naftalină curând.

Dat fiind încrengătura asta, o clasificare utilă a clăparilor nu mai doar de tipul “tură vs. alpin”, ci merge puțin mai în detaliu. Astfel avem, conform Blister Gear Review, oameni pe a căror opinie mă bazez foarte mult:

• clăpari de randonee race – foarte ușori, foarte dedicați foarte scumpi. Mult carbon, puține clape, confort zero absolut.
• clăpari de tură clasici – cel mai popular fiind fără discuție Dynafit TLT. 5 sau 6. Și tocmai ce s-a anunțat 7. Nou venitul în categorie e Atomic Backland Carbon. Se învârt în jurul cifrei de 1200 de grame.
• clăpari de tură medii – categoria care s-a aglomerat brusc în ultimii ani. Când spun “medii” mă refer și la flex și la greutate. Modele cheie sunt Dynafit Vulcan și Khion (și Mercury tot aici intra, dar nu se mai fabrică), La Sportiva Spectre, Salomon MTN Lab, Dalbello Sherpa TI ID sau Scarpa Maestrale. Greutatea medie e în jur de 1500 grame. Spectre, de exemplu, e undeva între, la 1300 de grame.
• clăpari de tură grei – e categoria dinspre care migrează acum clăparii, cei mai mulți producători concentrându-se pe categoria anterioară. Sunt clăpari de tură grei, în aproximativ 1800 gr, cu comportament mai apropiat de cei de alpin. Scarpa Freedom SL e exemplul clasic.
• clăpari de alpin cu funcție de urcare – o altă categorie foarte aglomerată. Practic nu mai există nici un producător care să nu aibă un asemenea clăpar. Greutatea numai e un criteriu de departajare, pentru că trec bine de 2000 gr. Personal sunt cu ochii pe noul Lange XT 130 sau pe mai vechiul Tecnica Cochise Pro.

Evident că sunt multe modele care pică undeva între categoriile de mai sus. Luați-le, deci, cu titlu orientativ. Pe de altă parte, un schior mai ușor sau care se dă mai liniștit, va fi foarte mulțumit de un clăpar mai ușor și mai moale. Alții, ca subsemnatul, vor face cât mai puține compromisuri la capitolul coborâre.

Pe de altă parte, colecția de clăpari tinde să se mărească și ea, apropo de fragmentare. Am un Full Tilt Seth Morisson pentru schi alpin, dar care, la limită, merge pus și pe o legătură de tură frame. Am un Spectre de care nu sunt complet mulțumit, vedeți în articolul dedicat de ce, pentru touring. Mă gândesc că îl voi înlocui, când își va da duhul, cu un Salomon MTN Lab sau Dyna Khion și am început deja să îmi pun problema că voi avea nevoie (ahem!) de un setup mai ușor pentru touring mai serios.

Notă: Acest articol nu ar fi fost posibil fără acest articol: Skiing 101: AT Boots & Bindings.

Descrierea tehnică zice așa. Lungime: 188cm. Dimensiuni: 138 – 108- 128. Radius: 26m. Greutate: 2,2 kg (în realitate e mai aproape de 2.3 kg). Rocker pe față, dar nu foarte pronunțat, camber cât să zicem că e (max 1cm). Plus prindere pentru pielea de focă pe coadă. Flexul e unul destul de obișnuit pentru un all-mountain, în sensul că se rigidizează treptat și constant de la vârf spre coadă. E cel mai rigid schi din gama Armada, și e destul de aproape de cum se simțea Volkl Mantra, cu excepția vărfului care e ceva mai moale.

Nu e prima dată când Armada folosește titanalul în construcția unui schi, în încercarea de a intra mai serios în Europa și către un public mai “alpin”. Acum 4-5 sezoane a existat Triumph, un carver care mi-a plăcut foarte mult la momentul ăla. Nu a fost vreun succes de vânzări. Brandul era asociat cu alte valori și alt gen de dat. De acum 2 ierni, ARV s-a transformat în ARV ti și a ieșit un all-mountain cel puțin interesant, dar care nu are nici o legătură cu Invictus. În fine, sezonul trecut apărea Invictus, un schi care are ADN mai aproape de Triumph decât de orice alt schi produs de Armada. Și asta nu doar din cauză că nu e twintip.

Iată ce spune Armada despre Invictus 108ti: “the Invictus 108Ti demands full throttle skiing in variable terrain. The AR Nose Rocker and highly adaptable width allow for floatation in softer conditions while the carbon kevlar stringer and titanal laminate construction provide the perfect bend of stability, energy and precision on harder snow”. “Full throttle skiing” sunt cuvinte pe care nu le-am mai văzut în descrierea vreunui model Armada.

Pe pârtie

Prima dată am testat schiul pe pârtiile din Azuga, într-o zi cu foarte puțină lume, cer perfect senin și zăpadă tare. Invitație, practic. La una dintre coborâri mi-am pus problema că nu e chiar safe ce fac, chiar dacă pârtia era aproape goală, măcar din cauză ca aveam legături de rental. I-am dat cât de tare am putut, păstrând controlul, iar asta presupunea viraje largi, angulație mare, viteză constant peste 60-70km/h. Super fun, pentru cine gustă genul ăsta de dat la vale.

Tot timpul, fără excepție, schiul a făcut ce trebuia să facă: carving. Senzația e de GS lat, doar că tranziția de pe un cant pe celălalt nu se face la fel de repede. La viteză mică se manevrează ceva mai greu și pare de destul de plicticos. Dar mărește viteza și vezi cum schiul e din ce în ce mai viu. Au mai fost și alte ieșiri pe pârtie, dar nu pentru asta l-am luat pe Invictus.

Hardpack/ windpack 

Prima ieșire în offpiste a fost pe Carp, Târle, Papagal șamd în Sinaia. Nu mai ninsese de ceva vreme, nu se putea problema nici măcar de tocătură, ci de scoici, urme semi-înghețate și crustă, toate astea ușor înmuiate de soare, și ceva petice de windpack cu zăpadă foarte bună. Aici am apreciat faptul că flexul e ceva mai soft pe vârf, pentru că schiul trece destul de ușor denivelările. Totuși, nu atât de soft încât să devieze de la traiectorie, sau să pară nesigur. E un schi care înghite genul ăsta de zăpadă fără să pună presiune pe schior. Pur și simplu nu te prinzi când treci de pe scoici pe crustă, totul pare o pârtie nu prea bătută.

Asta e valabil în spațiile largi. Lucrurile se schimbă puțin când vorbim de culoare înguste, copaci, etc – zone în care trebuie sa schimbi foarte rapid direcția. Invictus are momente în care pare greoi. E nevoie de picioare bune și tehnică măcar decentă pentru că dacă rămâi prea mult pe cozi sau ajungi prea pe spate, e greu de redresat. Am descoperit că cea mai bună ieșire dintr-o situație mai dificilă e prin creșterea vitezei, pentru că așa devine și schiul mai “sensibil”.

Powder

Invictus e unul dintre cele mai capabile schiuri de pow din categoria asta de lățime. Aici vârful mai soft și rocker-it are cel mai mult sens. Ajută din plin și radius-ul mare. Cu același amendament – virajele scurte presupun multă muncă. Cozile nu agață deloc, lucru de care mi-era puțin frică inițial. Dar faptul că sunt o idee ridicate și fac un mic unghi pe ultimii 5 cm (privind schiul de sus) ajută mult. Cu siguranță sunt schiuri mult mai bune de pow, JJ find primul care îmi vine în minte pentru că este un alt schi pe care mă dau mult, dar pentru un all-mountain Invictus se descurcă minunat.

Firn

În ciuda greutății, am pus Dynafit Beast 14 pe Invictus așa că e schiul meu pentru orice, inclusiv AT. Așa că am prins zile de firn foarte bun în Bucegi. Cred că aici e locul în care l-am simțit, în sfârșit, ușor pe Invictus. Prespun că e din cauză că zăpada e mult mai grea, opune mai multă rezistență și mă ajută pe mine, schiorul leneș, să virez repede și fără efort. Am simțit că aș putea să cobor valea Coștilei până la refugiu fără să mă opresc. Evident că nu mi-a ieșit, măcar din cauză ca a fost nevoie să schimb partea văii de câteva ori din cauza zăpezii.

Invictus ca schi de touring

Poate că pare o alegere mai ciudată, din cauza greutății. Pe de altă parte, Dynafit în gamă are 2 modele cu greutate asemănătoare – Chugach și Hokkaido. Hokkaido are și un profil foarte asemănător la 188cm: 136 – 108 – 106, radius 24m. Greutate 2.050gr. După o tură mai lungă și cu denivelare mare precum Valea Doamnei (lungă, respectiv mare pentru standardele mele, ca să nu fie vreo confuzie), aș fi zis că poate există și variante mai bune. Și cu siguranță există. Dar am vrut un schi în care să am încredere că e cu mine în orice situație. Invictus e exact genul ăla de schi, pentru cum obișnuiesc să mă dau.

După ce sezonul trecut m-am chinuit cu kick&turn pe pantele mai abrupte, mai ales când zăpada era mare, iarna asta am început-o cu antrenamente de urcare pe pârtia din Azuga. Sunt destul de sigur că e treabă de tehnică, așa că nu aș da vina pe schi.

Până să ajung pe culoare înguste (hornuri, să zicem), nu eram sigur că mă voi descurca. Cum am mai sus, Invictus nu e cel mai ușor de virat schi. Și fiind și relativ greu, mi-era frică de momentul în care va fi nevoie de viraje cu desprindere (hop turn), mai ales în condiții de zăpadă tare. La 188cm, Invictus e printre schiurile scurte cu care m-am dat în ultimii ani. Mantra avea 191, JJ are 195, ANT are 191. Mă simt foarte stăpân pe el, chiar și pe culoare înguste și abrupte. Știu că e previzibil, stă bine în zăpadă și pot oricând să mă bazez pe cozile drepte și rigide.

Cui l-aș recomanda? Și în ce lungime?

Invictus e un schi mare. Nu m-ar fi deranjat nici dacă avea puțin peste 190, dar presupun că e și treabă de orgoliu. Cinstit vorbind, nu l-am simțit scurt la 188. Din nou aici e vorba de stilul de dat. Nu aș ezita să spun că Invictus e un schi de big-mountain, chiar dacă îl iau și pe pârtie.

E pentru schiorii avansați și experimentați, care se dau mult în offpiste și care vor viteză. Cozile drepte și radiusul mare îl fac un schi foarte bun pentru dropuri, e super-stabil la landing.

Pentru un schior mai ușor aș zice că 178 e alegerea naturală. Plus că e și mai ușor, dacă te gândești să îi pui o legătură de tură. Apropo de asta, recomand o legătură solidă care să facă față la viteze și forțe mari, nu aș pune un Radical pe el pentru că ar fi păcat și de legătură, și de schi. Chiar mă gândeam că dacă voi decide la un moment dat că e prea greu pentru ture, aș pune pe el un Pivot 16 sau ceva asemănător. Ar fi un setup genial pentru dat vigonete.

De final

Spuneam mai sus că semănă cu Mantra, un schi pe care m-am dat mulți ani și pe care l-am iubit sincer. Semănă doar că e mult mai fun, mai viu, mai prezent. Cu Mantra totul părea “ok”. Ce-i drept, chiar totul – de la gheață albastră la pow de 1m. Dar foarte rar se întămpla să fie ceva “wow”. Ori pentru mine schiatul e mai degrabă despre “wow”. Vreau ca schiurile pe care le am în picioare să se distreze la fel bine ca și mine. Iar Invictus pare că o face.

Am stat câteva luni și am tot citit revewi-uri și informații despre ce clăpar ar fi trebuit să îmi iau. Am început cu legătura, dar piesa esențială rămâne clăparul, așa că documentarea a fost mult mai minuțioasă. Sunt genul de schior care pune coborârea înaintea urcării. Asta înseamnă că sunt dispus să sufăr de tot felul de neplăceri la urcare pentru o coborâre bună. Prin neplăceri mă gândesc în primul rând la greutate. După multe analize am decis să merg pe recomandarea amicului Bubulu, care l-a prezentat ca cel mai rigid clăpar de tură pe care l-a folosit și l-a comparat cu un Rossignol B-Squad 130 (un clăpar cult de freeride din anii 2000).

L-am luat, l-am pus în picior și m-am pregătit mental pentru perioada grea ce urma până când voi fi îmblânzit clăparul cel nou. Primul impact e cel vizual, însă, din care Spectre iese foarte bine. Ca și legătura, tehnologia e foarte la vedere. Exoscheletul e spectaculos, clapele și cablurile sunt bijuterii, mecanisul de urcare/ coborâre cuplează ca o cutie de viteze a unei mașini sport, grafica e minimalistă. Clapele, cu întregul sistem de prindere, în special, sunt foarte deștepte – extrem de solide și perfect ajustabile. Are 3 unghiuri de înclinare pe față: 12, 14 și 18 grade. Plus ajustarea laterală (canting). Plus încă o ajustare a limbii care nu m-am prins la ce folosește.

La interior lucrurile nu mai stau chiar la fel de bine. Clăparul de alpin e un Full Tilt Seth Morrison care vine cu probabil cel mai bun liner standard – Intuition Powerwrap. Liner-ul de pe Spectre e mult mai subțire, mai moale și nu stă la fel de lipit pe picior oricât de mult aș strânge șiretul. Așa că după 30 de zile de dat, mă gândesc serios că aici aș putea să fac un upgrade și să iau modelul de AT de la Intuition. Altă temă de cercetare.

O altă caracteristică definitorie pentru Seth e unghiul mare pe față. De fapt, e printre clăparii cei mai lăsați pe față. Prima tură în noii clăpari a fost la Bâlea, din Doamnei spre cabană. Am crezut sincer că nu i-am încâlțat cum trebuie, pentru că aveam senzația că stau perfect vertical. Nu puteam să îndoi genunchii suficient și eram foarte pe spate. Așa că m-am întors în cabană și i-am dat pe față cât am putut de mult, respectiv la 18 grade. Mi se părea că diferența e minoră. Nici acum nu înțeleg la ce folosește unghiul de 12 grade. După câteva ture am început să mă mai obișnuiesc, iar după 2-3 zile mai intense am depășit complet problema, în sensul că mi-am adaptat puțin poziția de dat. Problema nu e chiar problemă, de fapt, ci e ceva comun pentru clăparii de tură. E normal să fie ceva mai drept din moment ce pe urcare trebuie să facă un unghi mare față – spate de care ai nevoie în special în zonele cu pantă foarte mică.

Cum e cu flexul cel mult lăudat? Sigur nu e 130. Probabil că e undeva în zona 110, plus-minus. Cel puțin așa îl simt eu. În casă pare într-adevăr foarte rigid. Pe zăpadă își menține rigiditatea când e schiat moderat de tare, dar nu mai pare la fel de fioros. Nu aș da vina pe shell, ci pe liner. Faptul că nu stă foarte bine fixat pe picior, face ca tot clăparul să nu fie tocmai precis și rapid în reacții. Dar nu e nimic care să deranjeze sau să încurce schiorul.

La viteză mare, când forțele dezvoltate cresc mult, clăparul dă primele semne de slăbiciune. Flexul nu e chiar progresiv, cel puțin nu la fel ca la Seth. În general, clăparul flexează relativ puțin pe față, dar apar momente în care se taie complet. Nu știu cum să explic altfel. Îmi aduce aminte de clăparii old-school când încă nu exista flex progresiv. Își revine aproape instantaneu la starea inițială, dar senzația e că pentru o fracțiune de secundă schiez în cizme de cauciuc. Exagerez, evident, încercând să fiu cât mai sugestiv.

Cu urcarea nu am identificat nici o problemă. Clăparul e suficient de ușor pentru ce diferențe de nivel și distanțe am în plan. Nu e un clăpar de fugă, asta e sigur, dar își face foarte bine treaba – La Sportiva îl prezintă ca cel mai ușor clăpar în 4 clape. Punctul forte e unghiul de 60 de grade pe care îl face când e setat pe urcare. Aici mă întorc la ce spuneam mai sus apropo de unghiul clăparului. Ce pierzi acolo, câștigi aici.

Schimbarea poziției clapei din spate, din urcare în coborâre, s-a făcut foarte ușor până spre sfârșitul sezonului trecut. La ultima tură a trebuit să flexez de mai multe ori unul dintre clăpari până când a intrat în poziția de coborâre. Inițial am crezut că a prins ceva gheață, dar nu e asta. Nu înțeleg de ce, între timp am desfăcut clăparul și totul pare să fie în ordine cu tija și restul mecanismului. Problema a reapărut în a doua zi a sezonului ăsta. Sper să nu fie ceva serios, ar însemna o fiabilitate destul de scăzută altfel.

Talpa are aderență excelentă pe zăpadă și piatră. Se și merge foarte ușor în ei, par niște bocanci mai greoi. Aproape că aș conduce în ei la o adică, deși am încercat până acum și nici nu recomand. Încă nu am pus colțarii, nu a fost cazul, dar va veni și momentul ăla și sunt curios dacă fac priză bună. Totuși și aici apare o problemă – clapele de jos tind să se deschidă singure la deplasarea prin zăpadă mai mare. Din când în când trebuia să le închid, operațiune foarte ușoară, dar care tinde să devină enervantă.

Spectre e un clăpar de alpin decent spre bun, iar cauzele sunt liner-ul aproximativ și flexul imprevizibil la viteze mari. Dar asta o spune un schior interesat mai mult de partea de alpin, cum spuneam și la început. Iar după upgrade-ul de liner mă aștept să rezov măcar o parte din neajusuri. Și e un clăpar de tură bun spre foarte bun pentru cerințele și standardele mele.

Sunt foarte interesat de un test back-to-back cu Salomon MTN Lab și Dynafit Vulcan, în ciuda diferențelor mari de preț.

O mențiune specială pentru magazinul de unde am luat și clăparii și legăturile, Absolut Outdoor, și pentru Miță care vă va ajuta cu sfaturi și recomandări atunci când aveți nevoie.

Acum 2 sezoane Dynafit arunca în luptă o legătură complet nouă: Dynafit Beast 16. Unde 16 e valoarea DIN-ului, sau a forței pe care o opune legătura acțiunilor schiorului (pe scurt, 160 de kg forță).

Dar povestea mea începe cu mai mulți ani în urmă, când pe o pereche de Voelkl Mantra puneam un Marker Duke. În cazul în care adunați kilogramele schiurilor și legăturilor, mai puneți și o pereche de clăpari Dalbello de alpin cu flex de 140. Prima tură a fost Valea Dorului – Vânturiș și m-a rupt. Au urmat altele în care era în general ultimul din grup, trăgând din greu. Lucrurile s-au mai schimbat în bine când am trecut la Full Tilt Seth, un clăpar mult mai ușor. Revenind la legături, Marker Duke a fost la vremea lui cea mai solidă legătură de tură pe coborâre. Dezavantajul major era greutatea mare și modul groi de operare, mai ales în condiții de viscol.

Mereu am avut în minte un setup decent pentru urcare și cât mai solid pe coborâre. Când a apărut Beast 16 am făcut ochii mari. Iar când Dynafit a anunțat Beast 14, am știut că avem un câștigător, mai ales după un schimb de impresii cu Ion Trandafir, căruia îi mulțumesc din nou pentru că mereu își face timp să îmi răspundă la întrebări.

Până la Beast, nu am luat în calcul o legătură în puncte. Sau, mai bine spus, am refuzat ideea, din cauza nesiguranței pe coborâre. În general DIN-ul maxim e de 10 sau 12. Iar legăturile mele de alpin stau pe 11. Uneori mai sus, când zăpada mi se pare că o cere. Așa am ajus pe Duke, dar mereu am știut că e un compromis prea mare.

Ăsta a fost un preambul mai lung ca să fie mai clar ce cautăm în materie de legături de tură.

Cum e, deci, Dynafit Beast 14? Răspunde așteptărilor mele? Răspunsul pe scurt e că da. Iar mai jos aveți plusurile și minusurile pe care le-am identificat după aproape 30 de zile de dat, din care zile de tură – 7. Restul, doar coborâre.

Primul plus: legătura arată senzațional de bine. E tehnologie pură. Tot mecanismul e la vedere, ca un motor de Ferrari. Călcâiul e foarte asemănător cu cel de pe Beast 16. Vărful e mai simplu dar e foarte deștept: se rotește. Asta ajută la elasticitatea legăturii și e unul din motivele pentru care e atât de bună pe coborâre.

Apoi, legătura se simte mult mai solid decât mă așteptam. Prima impresie a fost ciudată, credeam că nu am închis-o complet, apoi credeam că voi pierde schiurile la primul viraj și tot așa. Prima coborâre a fost precaută, deci. Până la sfârșitul primei zile, însă, am uitat că nu am legături de alpin. Au urmat câteva zile în care am schiat cât de tare și în forță am vrut, sau am putut.

foto: răzvan chifu

Renteția schiului e perfectă, chiar dacă pare mai fragilă decât o legătură de alpin. Nu s-a îmtâmplat nici măcar o dată ca legătura să sară fără un motiv bun. Cred că pot număra pe degetele de la o mână dățile în care chiar a sărit. Apropo de sărit, chiar și în zăpadă mare, clăparul intră destul de ușor în legătură. Dar e nevoie de ceva exercițiu și trebuie să curățați destul de bine gheața sau zăpada de pe vârful legăturii și al clăparului. Călcâiul merge oricum și se fixează foarte ușor, indiferent de valoarea DIN-ului. Destul de deștept, deci.

Cele câteva minusuri apar la urcare. Cum nu mă așteptam, de fapt. Sunt două lucuri pe care trebuie să le știi înainte de a luat un Beast 14 (sau 16, e cam aceeași poveste).

Primul e legat de deplasarea în plat. Călcâiul lui Beast nu se rotește ca un Radical. Pentru a intra în modul de urcare, trebuie să cobori primul înălțător. Urmarea e că inevitabil ai un unghi, călcâiul va fi mai sus decât vârful, lucru care în plat o să te cam încurce. Iar când ai porțiuni de coboârâre, unde preferi să îi dai așa, va fi și mai dificil. E unul dintre compromisurile cu care vine Beast.

Mai există și un al doilea înălțător pentru când ai de urcat pante mai abrutpe. Ambele pot fi manevrate destul de ușor cu bățul pentru când vrei să le cobori. Problema apare când ai terminat de urcat și vrei să muți legătura pe coborâre. Au fost momente în care am făcut operațiunea asta cu bățul, dar au fost și momente în care m-am luptat câteva minute cu legătura până când am reușit să deblochez cele două înălțătoare. Nu am găsit un motiv pentru genul ăsta de comportament, dar citind mai multe review-uri, înțeleg că nu doar eu am pățit-o.

foto: răzvan chifu

Ar mai fi și discuția legată de preț, care nu e mic. Prețul recomandat de Dynafit e de 570 E. Iar Beast 16 e 670 E. La lansare, Dynafit promitea că asta ar putea fi singura legătura de care ai nevoie, chiar dacă vorbim de AT sau alpin. Așa că aș muta discuția mai degrabă pe durabilitate și rezistență în timp. Ce pot să spun e că după primul sezon totul pare ok. În afară de ceva zgârieturi pe părțile din plastic, legătura e aproape la fel de solidă ca în prima zi. Una din clapele de la vârf merge ceva mai greu, dar nimic deranjant.

Dacă nu te-a convins Beast 14, mai există și alte variante. Cea mai apropiată vine de la Marker – Kingpin (DIN 10 și 13). Dar merită să vedeți ce știu și Diamir Vipec (DIN 12) sau G3 ION (DIN 10 și 12).

Sunt de părere că nu e o idee bună să cumperi clăpari la mâna a doua, decât cu mici excepții – atunci când nu sunt folosiți deloc, sau aproape deloc. Motivul e foarte simplu: liner-ul clăparului (ciorapul) ia în timp forma piciorului. Așa că te poti trezi cu un clăpar care aparent îți vine, ca mărime, dar care îți vor omorî picioarele pe pârtie. O soluție mai bună ar fi să iei un shell SH și un liner nou-nouț. Cu puțină rabdare și atenție ar putea ieși o treabă bună. Chiar și așa, shell-ul evoluează și el în timp. Involuează, de fapt, pentru că își pierde din rigiditate, se lărgește, clapele vor merge mai greu și tot așa. Deci cu clăparii ieși cel mai în câștig dacă îi iei noi, sau ca noi.

Cu schiurile e altfel. Totuși, înainte de varianta SH, verifică stocurile din anii trecuți. S-ar putea să dai de niște prețuri surprinzător de prietenoase. Să revenim. Din punctul meu de vedere, un schi SH merită banii dacă se comportă relativ la fel ca atunci când era nou. Pentru asta trebuie să fi fost păstrat bine de proprietarul anterior.

La ce să te uiți? Uită de top-sheet. Nu contează deloc dacă e zgâriat, stickerit, vopsit samd. E complet irelevant. Asta dacă nu dai peste vreo minune a tehnicii moderne, cu pistoane, plăci, valuri șamd, la care o lovitură mai puternică poate afecta serios schiul.

Că tot suntem la topsheet, mai e o discuție legată de legături. Remontarea legăturilor presupune și un set nou de găuri. Pentru un schior obișnuit asta nu e o problemă, atâta timp cât structura schiului nu e foarte afectată. Cu alte cuvinte, mai degrabă pe un schi bun se pot muta legăturile. Și nu vei simți vreo diferență, asta e sigur.

Cred că punctul cel mai sensibil la un schi SH sunt canturile. Canturile sunt finite, ca să zic așa, au in jur de 2mm. Evident, nu pot fi ascuțite la nesfărșit, pentru că după prea multe operațiuni de genul nu mai ai metal pe care să îl ascuți. Așa că atunci când iei un schi SH în mână vezi cât cant mai are. Nu te feri să întrebi proprietarul de câte ori le-a ascuțit. Numărul de zile schiate e direct proporțional. Observație importanta: schiurile de pârtie sunt ascuțite mult mai des decât cele de offpiste. Ca sa nu mai zic că un schi de powder, dacă e folosit în special pentru powder, trebuie să stea foarte bine la capitolul canturi.

Talpa mi se pare overrated :). Glumesc, dar nu până la capăt. O talpă zgâriată nu e un capăt de lume. În principiu se poate remedia destul de ușor. Mai mult, se poate schia fără mari probleme chiar si cu o gaură-două umplute cu cofix (sau rășini în cazuri mai radicale). Totuși, talpa spune destul e multe despre cum a fost folosit schiul. Dacă topsheetul e muncit iar talpa e impecabilă, înseamnă că schiul a trecut printr-o mașină de recondiționare. Un lucru nu neapărat rău, dar care ia mult din canturi, reducând astfel durata de viață a schiului. E cazul schiurilor din rental-shop-urile de pe afară. Personal prefer să dau schiurile unui service care lucrează numai de mână.

Dacă schiurile vin cu legături de rental, mai bine le schimbați. O fi comod sa le reglezi, dar sunt mai grele și mai puțin fiabile decât cele obișnuite. Dacă vin cu legături obișnuite, asigurați-vă că vi se potrivesc clăparii. Legăturile pot fi ajustate 1-2 cm din calcâi. Și fiți siguri că DIN-ul poate fi reglat pentru greutatea și abilitățile voastre.

Baftă la cumpărături!

Foto credit: photoshelter.com. 

În esență frontside nu reprezintă nimic nou. E vorba de schiurile all-moutain de până acum ceva timp, schiuri care ar trebui să se descurce pe o varietate mare de tipuri de zăpadă. De ce apare, totuși, un termen nou pentru ceva ce există deja?

Înainte de a da răspunsul, puțină istorie. La începutul erei noastre, Salomon lansa 1080, primul twin-tip. Sunt absolut sigur că pe vremea aia, cu excepția celor care au pus umărul la crearea și fabricarea lui 1080, mai nimeni nu s-a gândit la revoluția care va urma. Deși inițial twin-tip-urile au fost făcute pentru freestyle, nu a durat mult ca lumea să se prindă că un twin poate fi un all-moutain excelent. All-moutain, din nou, dar pe o rută diferită.

Frontside e carverul clasic, mai lat sau mai îngust, mai rigid sau mai soft, cu rocker/early rise, sau fără, dar sigur-sigur cu coada dreaptă. Termenul a apărut pentru ca schiorii să facă diferența între cele două tipuri de all-moutain: frontside si twin-tip.

Diferențele sunt substanțialte. Frontside vine pe ruta race / high-performance carving / all-moutain. Sunt foarte multe schiuri bune și foarte bune în categoria asta, cele mai multe fiind concepute în primul rând pentru pârtie. Altele sunt all-mountain-uri de tipul 50/50 și mai nou vin și cu coada compatibilă cu prinderile pieilor de focă. Deci schiuri care știu inclusiv touring, dar care cu siguranță nu sunt schiuri de tură.

Trei nominalizări: Salomon Q-Lab, Armada Invicturs 108, Line Supernatural 108. Se pare că 108 e noua cifră magică (deși Salomon Q-Lab 190 are 109mm lățime). Toate sunt schiuri foarte solide, destul de rigide și de grele (2-2,2 kg/ schiu). Se simt la fel de bine pe pârtie ca și în afara ei. Dacă vrei o singură pereche de schiuri care să le facă pe toate, ai de unde să începi căutările.

Dacă 108 e prea lat sau 2 kg e prea greu, de notat că cele 3 modele de mai sus vin din familii mai extinse, cu modele și mai înguste, și mai ușoare.

(Notă: acest articol a fost publicat inițial pe 21 decembrie 2011 și a fost revizuit masiv. Am păstrat însă comentariile.)

Foto credit: Armada Skis