Ne întorceam dinspre Omu, de la Cerdac, spre Valea Albă. Înainte de asta, mergeam spre Omu pentru că voiam o coborâre pe Bucșoiu, care vineri se vedea alb perfect. Până la Cerdac, ninsoarea ușoară cu care ne-am întlnit cum am ieșit din stația telecabinei  s-a transformat treptat în ninsoare hotărâtă, de iarnă, deasă și cu fulgi mari. La Cerdac, când ar fi trebuit să ne punem problema dacă o luăm pe sus sau pe curba de nivel, ne-am pus problema dacă suntem în locul potrivit. Viscolul ne-a făcut să schimbăm planul. În cele câteva minute cât am deliberat, vizibilitatea s-a redus la 10-20 de metri. Iar viscolul a tot crescut.

Pe drum spre Omu planul nostru de back-up era fie Valea Morarului, fie Valea Cerbului. La Cerdac am luat prima hotărâre bună a zilei: nu mai continuăm. Morarul era o țintă prea departe, Valea Cerbului, deși sub noi, nu se vedea deloc. Am ales o nouă destinație: Valea Albă, chiar dacă fiecare dintre noi trei o dăduse deja acum două săptămâni. Raționamentul a fost așa: pe Pripon nu se va vedea mai bine, la Mălin nu ne place ieșirea, mai ales pe ploaie – da, la un calcul simplu ne-am dat seama că jos plouă torențial dacă sus ninge așa frumos, pe Coștila s-a cam închis sezonul de schi din cauza multor porțiuni fără zăpadă. Deci, da, Valea Albă e perfectă. Oricum, de preferat unei coborâri cu telecabina.

Așa că iată-ne, trei oameni veniți să schieze o vale, după o plimbare de mai bine de 3 ore, mergând în direcția pe care o simțeam ca fiind bună, dar fără să mai avem nici un reper din cauza ceții și a viscolului. Socoteala cu Valea Albă e foarte simplă pe vreme bună. Intrarea, deși relativ îngustă, nu pune nici o problemă. Dar ce se întâmplă dacă crezi că ești unde trebuie, dar nu ești de fapt acolo? Ce se întâmplă dacă ești 10 metri mai la stânga sau mai la dreapta? Ce se întâmplă dacă ești pe cornișă? Alt scenariu de examinat: e posibil, chiar dacă puțin probabil, ca ploaia să se amestece cu zăpada și să înghețe complet. 3 oameni, 2 colțari, o pereche de pioleți. Nu ne place nici scenariul ăsta.

Ne întoarcem pe urme în marcajul spre releu și apoi la stația de telecabină. A doua hotărâre bună a zilei, luată însă mult mai greu decât prima. Oricât de raționali am fi, să cobori cu telecabina când ai venit pentru o vale e ultima opțiune pe care o vrei. Atât de ultima, încât în momentul în care s-a ridicat ceața, pe la ora 15.00, am avut ultima dezbatere. 45 de minute până la intrarea în Albă, 10 minute de coborâre, încă 60 de minute până la mașini. Sau telecabina. Azi a câștigat telecabina.

A fost o zi perfectă, să nu fiu înțeles altfel. E o treabă foarte reconfortantă să mergi pe munte pe vreme proastă, să renunți la palnul inițial, la cel de rezervă și apoi la rezerva planului de rezervă și să știi că ai făcut bine. Să fii cu doi oameni în care ai încredere e o idee tare bună. Pe data viitoare, deci.

Rocker e doar o altă tehnologie

Scurtă aducere aminte: rocker se referă la curbura pe care o face schiul în raport cu zăpada în zona vârfului și a cozii. Cu cât e powderul mai mare, cu atât zona de rocker va începe de mai aproape de clăpar. Sau va fi direct reverse camber, ca să știm o treabă. Geometria în 5 puncte se referă la lățimea schiului de la vărf spre coadă. Multe din schiurile de powder sunt construite astfel. Exemplu clasic e Armada JJ 195 (134 – 141 – 120 – 137 – 130mm), rocker pronunțat și pe vârf și pe coadă și un radius mic de 18 m. Majoritatea modelor all-mountain și multe din cele de pârtie vin astăzi în 4 dimensiuni. Au importat vărful în 2 dimensiuni și cu rocker, au păstrat coada clasică sau twin-tip, dar fără rocker.

Practic, în ultimii ani jocul care s-a dus a fost în această zona – profilul schiului, asta după o altă lungă perioadă în care s-a vorbit mai mult despre lățime. Azi rocker-ul e doar o tehnologie, un mod de a costrui schiurile, nu mai e singura tehnologie și singura manieră.

Revin schiurile clasice, dar nu chiar

O primă consecință: cei mai mulți producători introduc sau re-introduc modele all-mountain aproape clasice, carvere rigide în 3 sau 4 dimesiuni. E o întoarcere la rădăcini? Da și nu prea, pentru că spre deosebire de modelele de acum 10-15 ani, cele noi vin cu ceva rocker pe față, cu camber foarte mic – 1-2 mm, cam pe-acolo. flex progresiv, materiale ușoare și high-tech (vezi mai jos). Schiuri care vor forță, dar sunt schiabile și la viteze mai mici.

Primul exemplu care îmi vine în minte: Head a reintrodus seria Monster, dar nu ca schi de big-mountain cum era în trecut, ci ca mid-fat all-mountain pentru schiori avansați și experți. La fel și Nordica cu Enforcer, un alt model reinventat. Dar în jocul ăsta au intrat și producători new-school ca Armada (cu seria Invictus), Line (cu seria Supernatural). Până și Dynafit vine cu ceva în zona asta – acum câțiva ani era imposibil de imaginat un Dynafit care cântărește în jur de 2 kg, ca Chugach.

Pe de altă parte, nu vreau să știu ce e în sufletul oamenilor de la Volkl, la un an de când Mantra, unul din cele mai bine vândute schiuri din toate timpurile, a fost modificat în reverse camber. Cumva tot o vor drege: vor renunța la Shiro și lansează Confession, cam aceleași dimensiuni dar cu puțin camber și coadă dreaptă. Un schi care cere ceva atenție.

Blizzard, verii celor de la Volkl, au fost cu adevărat vizionari când au lansat Bodacious, Cochise, Bonafide sau Latigo – un all-mountain ulta subțire, doar 77mm în talie, dar un schi care are parte de mai puțină atenție decât merită.

Schiurile super late iau o pauză

Mda, după mai multe sezoane în care powder-ul nu prea s-a lipit de noi, tot mai mulți producători încep să renunțe la modele super-late (să zicem peste 120mm). Sau cel puțin au redus considerabil ponderea lor în viitoarea gamă. Nu înseamnă că dispar, ci că locul lor este gândit altfel. Cel mai probabil vânzările din ultimii ani nu au fost cele așteptate, așa că vezi punctul anterior.

Atomic mai are doar Bentchetler, Dynastar nu mai produce Cham 127, Kaestle a renunțat la emblematicul BMX 128. Schimbarea cea mai radicală o face Salomon cu seria QST care va înlocui Rocker2 și unde cel mai lat schi va avea 118mm. Da, K2 pare imun la trendul ăsta, dar chiar și ei fac schimbări – vezi cum s-a transformat modelul lui Seth Morrison.

Mai e o explicație: schiurile cu lățime de 100-115mm au devenit foarte capabile în powder din cauza modului în care folosite materialele ușoare, tehnologia rocker, geometria în 4 sau 5 puncte.

Piață pentru procătorii mici

Nu e vreun secret sau vreo noutate că în general inovația a venit de la producătorii mici, sau care erau mici la momentul respectiv și care erau nevoite să exploreze pentru a-și găsi un loc pe piață. DPS, Armada, Black Crows au avut un impact major în zona de freeride, freestyle sau alpine touring. Ce au început cele 3 branduri acum mai bine de 10 ani a devenit un standard: 5 dimensiuni, rocker, grafică cool. Da, nimic nu ar fi fost posibil fără Shane și Spatula, dar Volant s-a reporfilat pe schiuri pentru ruși, din păcate, uitând că Chubb sau Machete au existat vreodată.

Noul val de producători mici se axează pe două subiecte: sustenabilitate în relație cu mediul și calitate ridicată bazată pe materiale bine alese și mult hand-made. Câteva nume cel puțin inetersante de urmărit în perioada următoare: Down din Elveția, G3 din US, Forest din Slovacia. Sau Coalition – “we make women’s skis & snowboards that don’t suck”.  Dar lista e cu mult mai lungă de atât. Ca întotdeauna, ocupă niște lăsate libere de marii producători – de exemplu dacă vrei un schi rigid, lat și mai lung de 190 pe la genul ăsta de branduri trebuie să te uiți.

Materiale exotice

E unul din cele mai evidente trenduri, indiferent că vorbim despre schiuri, clăpari sau legături. Dar păstrând subiectul schiuri, în special de aici vine capabilitatea schiurilor mid-fat de a schia foarte bine în powder, de exemplu. Vezi ce face Down, că tot îi aminteam câteva rânduri mai sus.

Nivelul de inginerie a crescut simțitor în ultimii ani pentru că într-un schi intră multe materiale – diverse esențe de lemn combinate în diverse feluri, aliaje de metal, laminate, kevlar, fibră de sticlă, diverse plastice, cauciuc și inevitabil mult carbon. Nici lipiciul nu mai e ce a fost.

Inovația se mută spre clăpari și legături

Era și timpul. Creșterea semnificativă a segmentului de touring, în special zona de alpine și free touring, a creat o cerere din ce în ce mai mare de echipament ușor la urcare și performant la coborâre. Ori asta presupune materiale ușoare și rezistente.

Carbonul a fost mult timp rezolvarea, dar are o problemă majoră legată de durabilitate. Plasticul rezista mai bine în timp dar nu era la fel de rigid. Legăturile în puncte erau foarte rigide și relativ sensibile. Lucrurile astea se schimbă de la an la an. Despre o parte din ele am scris cu ocazia review-urilor pentru Spectre și Beast.

Dacă în materie de schiuri există multe variante din care poți alege pentru alpine touring, la clăpari și legături abia în ultimii 2-3 ani au apărut cu adevărat alternative. Legăturile de tip Duke/ Adrenalin/ Guardian au avantajul incontestabil al DIN-ului mare, dar sunt descurajator de grele. Cu Marker KingPin, Dynafit Beast sau G3 Ion viața de amator de AT e mult mai bună. La clăpari lupta e și mai aprigă, din moment ce cam toți producătorii au lansat sau vor lansa echipament excelent. Până și Arc’teryx a intrat în lumea asta cu un model după care salivăm mulți, Procline. Cine nu a ținut pasul, a ieșit din joc – vezi Black Diamond în materie de clăpari.

Cum vor arăta iernile?

Pe de altă parte, e foarte posibil ca tot ce vorbim mai sus să fie grav afectat de iernile viitoare. Poate că schiul indoor nu va mai fi chiar exotic, cum e acum. Sau poate ne apucăm de studiat ce face Candide chiar și când nu prea e zăpadă.

Resurse: (1), (2).

În 2003 deja știam ce înseamnă schimbări climaterice. De atunci am învățat și mai bine, din păcate. Totuși, la momentul respectiv în țările cu tradiție în schi se cam opriseră investițiile în domenii schiabile de mică altitudine – sub 1500m. În ciuda evidențelor, programul de investiții “Super Schi în Carpați” a început cu multă tevatură media. A urmat o serie de investiții mai mari sau mai mici, mai legate sau mai haotice, și un șir interminabil de scandaluri. Corupție, deturnare de fonduri, construcții inutile.

O sinteză a modului în care s-au desfășurat lucrurile le aveți mai jos în reportajul Digi24. Nu e o anchetă, ci o trecere în revistă, dar tabloul care se conturează e destul de deprimant.

La modul general s-a construit ceva, orice. Dacă tragem linie, însă, cifrele nu arată prea bine. 164 de pârtii omologate care adunate dau 146 de km de pârtie (2). În medie, o pârtie din România are 0,9km. Față de anul 2011, suntem mai bogați cu 34 de pârtii, respectiv cu 30 de km (3).

Dacă privim mai în detaliu, lucrurile se complică și mai rău, pentru că din cele 164 de pârtii, mai bine de jumătate nu au apucat să fie deschise sezonul ăsta. Investițiile amintite mai sus încep să fie generatoare de cheltuieli – fie că e vorba de instalații aflate în conservare, fie că sunt prea puțin folosite. Nu avem suficiente instalații de zăpadă artificială, dar nici temperaturile care să permită păstrarea zăpezii astfel produse nu prea ne ajută. Nu avem altitudine, și nici latitudine, ca să fac un joc de cuvinte. S-ar zice că insistăm să construim pârtii de schi unde nu e cazul, când am putea să facem altceva în munții ăștia. Spre deosebire de ce se întâmpla acum 20-30-40 de ani, azi iernile sunt mai scurte, mai calde și cu mai puțină zăpadă. Din puntul meu de vedere, e limpede că dezvoltarea turistică ar trebui făcută cu sezonul de vară în mijlocul strategiei, nu cu cel de iarnă. Trasee de bicicletă, parcuri de aventură, tirolinere, trasee de drumeție, etc.

Cinstit vorbind, sunt și câteva părți bune sau aproape bune: Poiana Brașov a devenit o stațiune cu infrastructură bine gândită, avem un spot nou – Vidra/ Transalpina dar care are neajunsul de a fi departe de hoteluri, Sinaia are 3 instalații noi chiar dacă sunt doi operatori diferiți.

Sinaia e un caz cum nu știu să mai existe: primăria și un agent economic (Teleferic SA) sunt în competiție directă și foarte agresivă din care, însă, turiștii nu prea au încă de câștigat din moment ce pentru a avea acces la întregul domeniu schiabil ai nevoie de două cartele separate. În Poiana Brașov, într-o situație oarecum asemănătoare, cele două părți au ajuns la o înțelegere și noile investiții au venit în continuarea celor deja existente, nu în paralel. Așa se face că pentru turistul obișnuit, Poiana e cea mai sigură destinație pe timp de iarnă și e pe cale să devină și pentru bicicliști, vara. În ciuda scandalurilor care se țin lanț și aici.

Am avut multe ocazii să vorbim despre Sinaia, pentru că e locul în care din București ajungi cel mai ușor. În plus e un loc tare, unde se poate schia excelent. Uneori vorbim de bine – în special când vorbim despre munte în sine, alteori de foarte rău – iar aici aș fi vrut sâ pot pune un link către seria de articole apărute pe Derdeluș acum 7 ani. Povestea a ajuns în media mainstream, nu mai reiau detaliile (4), cert e că la momentul respectiv echipa Derdeluș, coordonată de Bogdan, propunea primăriei din Sinaia un plan de creștere a siguranței (5). Ignorat, desigur.

În urmă cu ceva ani, Primăria a început propria dezvoltare. Așa a apărut prima gondolă care leagă Taverna Sârbului de cota 1400. Și pe subiectul ăsta s-a discutat mult la vremea respectivă, în special în legătură cu stația de pornire care ar fi trebuit să fie undeva în oraș, cât mai aproape de gară. A urmat telescaunul din Valea Soarelui și, în fine, sezonul ăsta noua gondolă dintre cotele 1400 și 2000. Practic, în momentul ăsta un turist poate opta pentru un abonament pe instalațiile noi fără să mai fie nevoit să folosească instalațiile operate de Teleferic SA. Totuși, în special când vântul e mai puternic, instalațiile vechi – în special telecabinele, par să fie mai eficiente decât gondolele noi. Poate e și alegerea instalațiilor un subiect de discuție, din moment ce există astăzi gondole sau telecabine construite special pentru zone afectate de vânturi puternice. Iar Sinaia nu duce lipsă de așa ceva, după cum bine știm.

În fine, noi informații fac puțină lumină în legătură cu modul în care se desfășurau lucrurile la Teleferic SA, compania care deține telecabinele din Sinaia și Bușteni, telescaunele vechi din Sinaia și toate instalațiile din Predeal, și care administrează și pârtia Kalinderu din Bușteni. Pe scurt, procurorii spun câ firma era golită de bani constant pe căi mai puțin legale (6). Așa înțelegem de ce nu era posibilă o unire a celor două infrastructuri din Sinaia, lucru ce presupune transparență financiară între cele două părți. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că, de fapt, toată Valea Prahovei ar trebui să fie interconectată măcar la nivel de skipass.

Așa Sinaia a ajuns într-o situație delicată: o serie de instalații vechi cu randament mic, dublate de o serie de instalații noi care împreună au împânzit și aglomerat muntele mai mult decât e nevoie în mod real. Vedeți cum arată astăzi poiana de la Cota 1400, cu toate construcțiile înghesuite pe mai puțin de 100 mp. Am îndoieli mari că pe termen lung modul ăsta de funcționare va fi sustenabil. Dar vorbesc fără a avea cifre concrete, e adevărat.

Vidra/ Transalpina e o altă discuție. Ce vedem acum era, la momentul demarării investiției, doar o parte dintr-un nou proiect faraonic ce presupunea zeci de instalații, hoteluri, parcări șamd. Lucrurile s-au oprit rapid din motive de finanțare, iar părțile au început să se acuze reciproc (7). Așa se face că domeniul schiabil e la 30km distanță de stațiunea Voineasa, pe un drum destul de prost. Practic, dacă ai cazarea în Voineasa vei petrece în mașină cel puțin 1,5h în fiecare zi pentru a ajunge la pârtie și înapoi.

Peste toate astea avem și un turism bazat pe ieșirile de weekend. Pentru că vacanțele de schi se întâmplă în Bulgaria sau Austria. Și de ce nu ar fi așa? De ce ar insista un turist să își facă vacanța de schi în România? Dacă vorbim de turism la scară largă, există un singur resort care poate fi luat în calcul: Poiana Brașov. Poate și Arena Platoș, pentru că e relativ aproape de Sibiu. Pentru că o vacanță de 5-7 zile la schi nu e doar despre schi. E și despre restaurante, cluburi, muzee, shopping și multe alte lucruri pe care un turist le vrea în vacanță.

Apropo de Arena Platoș, văzut de la distanță pare un exemplu de lucru făcut cu cap: investiție relativ mică dar bine gândită, poziționare foarte corectă și program de evenimente anunțat din timp. Fără viziuni faraonice, fără construcții inutile, dar cu un snow-park pentru puștii ignorați în marile stațiuni care concurează numai într-o lume imaginară cu Austria. Își va scoate banii investiți? Nu știu, dar aș zice că e printre puținele locuri care are șanse. Pe un model asemănătoar crește ușor afluxul de turiști în Harghita Mădărași, altă stațiune mică dezvoltată în jurul comunității de puști pentru care un snow-park e la fel de important ca o pârtie bine întreținută.

Cred că genul ăsta de dezvoltări sunt mult mai potrivite cu situația din teren, din viața reală din România. Vremea proiectelor imense a cam trecut și nu pare să revină în viitorul apropiat.

În plus, munții sunt mari și au multe de oferit. Pentru schiorii și boarderii dispuși să lase pentru un timp deoparte instalațiile, schiul de tură și splitboardingul sunt alternartive clar de luat în calcul. Și aici comunitatea de practicanți crește ușor de la un an la altul și din cauză că echipamentul devine din ce în ce mai prietenos și ușor de găsit. Zilele trecute pe Valea Albă, ne-am întâlnit cel puțin 20 de persoane, unele coborând pe schiuri sau plăci, altele urcând pe colțari și pioleți.

În încheiere, dacă mai aveți nervi, vă las un alt reportaj, de data asta de la emisiunea “În premieră” (8) a Antenei 3, din 2011.

Resurse: (1), (2), (3), (4), (5), (6), (7), (8).

Să reiau puțin povestea. Am intrat într-un centru de închirieri care părea că are oferta cea mai bogată unde era un tip foarte dispus să mă ajute să găsesc echipamentul optim. Am cerut cei mai rigizi clăpari pe care îi are. Mi-a spus că nu are clăpari rigizi și mi-a adus un Salomon cu flex 90. După ce mi-a măsurat piciorul a decis că am nevoie de mărimea 300. După ce l-am pus în picior i-am cerut un 290. Care oricum era super larg chiar și după ce l-am strând cât am putut de mult. Ce să zic, comozi clăpari, dar mai potriviți pe post de cizme de ploaie decât pentru dat. Nu cred că m-am dat niciodată într-un clăpar care să reacționeze atât de greu la schimbările de direcție.

Schiurile au fost ok –  un Volkl RTM 78 de 177. Descris pe site-ul oficial ca fiind “a high performance ski with a huge operating range for a massive audience, from intermediates to even expert skiers”. Aș fi luat un all-mountain, dar pârtiile era betonate în prima parte a zilei, majoritatea fiind pe fețe nordice și vestice. În plus, nu prea erau schiuri mai luni de 180. Revenind la RTM-ul meu, fix așa l-am simțit: ca un schi făcut special pentru centrele de închirieri, pentru schiori care nu își pun probleme prea mari în privința echipamentului. Un schi care își face treaba fără nici un fel de tresărire de personalitate. Ca filosofie, e exact opusul schiurilor care mă interesează. Oricum, nu am ajuns să simt prea bine schiurile din cauza clăparilor.

Așa că mi-am adus aminte de o discuție veche de când există centrele de închriat: ce închriez și ce cumpăr? Și când?

Soluția ideală e să nu închiriezi nimic. Să alegi echipamentul care ți se potrivește cel mai bine și să te bucuri de el. Dar nu toți trăim într-o lume ideală. Așa câ dacă te dai câteva zile pe an și simți că efortul financiar e prea mare, închiriază doar schiurile. Cumpără-ți o pereche de clăpari și crede-mă pe cuvânt că te vei bucura de ei.

Problema cu clăparii de închiriat e că sunt folosiți intensiv. Într-o stațiune ca Val Thorens, care vinde câteva milioane de zile de schi pe sezon, clăparii ăia vor avea cel puțin 100 de zile de schi pe sezon. Și vor fi folosiți cel puțin 2 sezoane, dacă nu mai mult. Tu te vei da 10-20 de zile pe an. Fă un calcul simplu și vei observa că niște clăpari de închiriat au echivalentul a 5-10 sezonae de dat. În plus nu există termenul de termo-formare, nici măcar de formare, pentru că vor fi folosiți de oameni diferiți cu picioare diferite. Așa că se vor lărgi și se vor lăsa într-un fel care nu te va ajuta deloc. Și cu cât sunt mai vechi, cu atât vor mirosi mai rău, în ciuda faptului că în centrele de închiriere sunt uscați și dați cu spray-uri anti-miros.

Și un calcul financiar: o pereche de clăpari vor costa cam 20-30 de euro/ zi. Mai puțin în extra-sezon, dar aici vorbim de schiorul obișnuit, care își ia o vacață de schi în februarie-martie, adică în sezon. În 10 zile de dat, ajungi cam la prețul unui clăpar mediu sau a unui clăpar bun cumpărat la reduceri. Șii când sunt reducerile? Fix în perioada asta. Încă mai poți prinde prețuri foarte bune la echipament din sezonul care s-a încheiat.

Clăparul e piesa esențială din mixul echipamentului. E primul filtru dintre schior și zăpadă. Cu cât ai un clăpar mai bine potrivit pe picior, cu atât schiul va reacționa mai bine la intențiile tale. Oricât ai fi de începător sau de avansat, clăparul te va ajuta sau te va încurca mai mult decât schiurile, mai mult decât legăturile. Nu mai mult decât tehnica, evident, dar de ce să te chinui cu un clăpar prost, când poți învăța repede cu un clăpar bun?

Tragem linie: oricine schiază cel puțin 10 zile pe iarnă ar trebui să își cumpere clăpari. Schiurile pot fi închiriate o perioadă, până când decizi ce vrei, ce ai nevoie, ce îți place. Într-un episod viitor vorbim despre cum să cumperi cei mai potriviți clăpari.

Prima și prima dată am schiat cu Zoe sezonul trecut, la sfârșit de aprilie, când avea 7 luni și ceva. Am făcut o coborâre în Valea Dorului, cu ea în carrier. Nici pe gheața cea mai albastră nu m-am dat cu mai multă grijă decât atunci. Și nu e ceva ce aș recomanda, de fapt.

Un an mai târziu, am trecut la lucruri mai serioase. Respectiv un rucsac specializat. Am ales Deuter Kid Comfort Air, dar nu sunt convins că a fost cea mai bună alegere, chiar dacă la momentul respectiv m-am documentat destul de mult. Am văzut copii care stau mai bine decât Zoe în Vaude Shuttle. Nu e chiar grav, cu ceva ajustări atente, până la urmă și Deuter-ul se face util. Rucsacul ăsta e doar un element din puzzle. Partea bună e că îl vei putea folosi și vara, la mersul pe munte, de exemplu. Nu vreau să intru foarte mult în detalii, pentru că nu cred că un review al rucsacului e tocmai relevant. Mi se pare că sunt diferențe foarte mari între copiii de vârsta asta când vine vorba de dimensiuni, poziții, etc.

După rucsac ai nevoie de toate hainele de iarnă pe care le poartă în mod obișnuit, plus 2 lucruri esențiale: o căciulă care stă bine pe cap și nu e luată de vânt. Și, deci, care rezită bine la vânt și umezeală. Unii preferă casca și nu pot decât să fiu de acord cu ei. Cel mai probabil de iarna viitoare și Zoe va fi tot cu cască. Apoi sunt ochelarii de schi. Eu am zis că mergem direct la cei de schi, nu de soare, pentru că așa e mai ferită de vânt. Plus că ochelarii au și rol de fixare mai bună a căciulii. După ce am probat vreo 3-4 modele, am ales Anon Tracker. Sunt suficient de mici încât să nu îi acopere nasul și îi va purta destul de mult timp până îi vor rămâne mici.

Mijlocul de transport pe cablu ideal e gondola, în ideea că dai rucsacul jos dar nu scoți copilul din rucsac. Telescaunul necesită mai multă antenție, pentru că trebuie să ții foarte bine rucsacul. Sau teleschiul, dar asta înseamnă pârtii scurte și urcări lungi. Nici măcar unui copil mic nu îi place prea mult combinația asta. În Courmayeur nu a fost o problemă să stăm numai la gondole, în Sinaia a trebuit să facem echilibristică în telescaunul nou. În cel vechi mi se pare și mai complicat, așa că l-am evitat.

Apropo de telescaunul nou din Sinaia: oamenii se vor înghesui și se vor băga în față indiferent că ai în spate un copil sau o bombă artizanală, sunt sigur. Cred că tentația e prea mare. Dar să revenim.

Încerc să mă asigur că nu va ajunge să urască ieșirile la zăpadă. Așa că am ales mereu zile cu soare și relativ calde. După 2-3 ture am făcut pauze de joacă. Asta dacă nu a adormit în timpul coborârii, caz în care i-am tot dat la deal și la vale. Am ținut ieșirile destul de scurte 3-4 ore cu totul. În rucsac în loc de transceiver, sondă și lopată, acum am scutece, apă plată, batoane de fructe uscate, banane și ceva jucării. Până acum pare să meargă destul de bine.

Cam asta ar fi. Sunt foarte curios cum e la voi.

Revenind la tură de duminică, am fost pe Pripon din nou după mulți ani. În general prefer văile mai interesante din punct de vedere al schiului, cu Valea Coștile în pole-position. Dar cum refuz să mă dau singur, iar duminică grupul a votat Pripon, asta a fost tura.

Mă așteptam ca zăpada de sus să fie fie moale, fie multă, având în vedere ninsorile din ultima perioadă. Nu a fost nici, nici. Am dat de o zăpadă tare, bine așezată, foarte puțin muncită de vânt. Dar și destul de puțină. Dacă pe platou lucrurile încă arată bine, cum am trecut de prima căldare, stratul de zăpadă s-a subțiat vizibil.

Dar nu e nimic rău în asta. Am făcut de la Babele la releu aproximativ 45 de minute, cu tot cu stat la poze și fără să ne grăbim deloc. O parte din oamenii din grup au fost pe picioare și au mers fără să se afunde prea mult în zăpadă. Pe schiuri nici nu am simțit drumul. Zăpadă continuă, tare dar fără să fie înghețată și urme puține. Cam așa a fost pe platou.

Ca de obicei, mă interesez despre starea zăpezii înainte să urc. Informațiile pe care le aveam nu sunau prea bine. Vineri și sâmbătă curgeau firele mai abrupte (ex: Blidul Uriașilor, hornurile de la pilonul 3 de pe traseul telecabinei din Bușteni). Știrile de pe TV aveau și obișnuitele cuvinte cheie: “iadul alb”, “legile nescrise ale muntelui”, “pericolele pasc la tot pasul”, asta pe fundal de imagini de arhivă cu avalanșe apocaliptice. Deși se vorbea de “risc 3 de avalanșă”. Apropo, voi reveni cu un articol despre gradele de risc și cum sunt ele interpretate pe la noi.

Cu alte cuvinte, eram destul de precaut și luam în calcul inclusiv varianta de a mă întoarce la Babele dacă lucrurile arată rău. Pe scurt, nu a fost cazul. Nu am mai schiat de mult în perioada asta o zăpadă atât de bună și de stabilă. Nu știu cum au fost alte văi, dar pe Pripon am avut hardpack cu o consistență de pârtie bine bătută într-o dimineață rece de februarie. Deși nu era nici dimineață – am ajuns pe la 10.30 în buza văii, nici chiar rece – sus presupun că erau vreo 2-3 grade și soare, iar februarie e o amintire neplăcută pentru mine care din fericire s-a dus demult.

Am schiat cu sete. Asta e rezultatul unui sezon în care greu am adunat 11 zile de dat. Fiecare zi e una de care trag cât pot de mult, fiecare tură e o bucurie, fiecare viraj e intens. Ultima săritoare e relativ mică – vreo 2 metri de sărit prin dreapta bolovanului. Precaut fiind, am aruncat schiurile, bețele și rucsacul, apoi am sărit și eu. Fără glorie, fără incidente.

Drumul spre Poiana Coștilei nu a fost chiar simplu. Nu prea mai are sens să încerci pe schiuri sau placă, iar cărarea e plină de gheață până spre altitudinea de 1500-1600m. Apoi e uscat și plin de brândușe și ghiocei.

Asta a fost tura de duminică cu mulțumiri către Ioana, pentru invitație, și Tibi, pentru serviciile impecabile de transfer. Aș zice că vor mai urma și altele cât o mai ține zăpada asta, nu aș vrea să treacă iarna asta fără o coborâre lungă pe Coștila.

În orice caz, anul ăsta lucrurile au arătat mult mai bine decât în precedentul. Pentru cine nu își mai amintește, anul trecut zăpada nu a fost cea mai bună și coborârile au avut destul de mult de suferit. Ce trebuia să fie un spectacol așteptat de o mare de oameni, s-a transformat într-un fel de schi în reluare din cauza zăpezii foarte grele.

Anul ăsta problema a fost de ordin tehnic/ logistic: a picat transmisia live. În schimb coborârile au fost așa cum speram. După cum se poate vedea și din înregistrarea completă.

Podiumul a fost ocupat de Logan Pehota, Loic Collomb-Patton și Drew Tabke. Primii doi ocupă, de altfel, și primele două locuri la general, dar în ordine inversă, într-un clasament destul de strâns în care lucrurile se joacă până în ultima etapă, clasica de la Verbier.

Personal, cel mai mult am așteptat să îi văd pe Tabke și Reine Barkered. Primul pentru că mi se pare cel mai creativ schior din circuit, al doilea pentru că e cel mai direct și mai “alpin”. Tot o părere personală e că Tabke ar fi meritat un punctaj mai bun. Nu știu dacă locul 1, dar de ce nu? A avut, de departe, cea mai creativă linie iar dpdv tehnic nu știu ce i s-ar putea reproșa.

Logan Pehota are nevoie de o mențiune specială, pentru că la 21 de ani se bate cu oameni cu mult mai mult experiență. Iar freeride-ul e o disciplină în care de cele mai multe ori asta contează mai mult decât pregătirea sau prospețimea fizică. Dar Logan nu e chiar oricine. L-ați văzut în Steep, alături de un anume Eric Pehota, fix tat-su. Iar Eric Pehota e cineva în lumea asta mică a schiului freeride.

Până acum a fost un sezon așa și-așa. Motivul principal – calitatea și cantitatea zăpezii din Europa, departe de ideale. Așa că am avut fețe de concurs relativ scurte și destul de restrictive ca opțiuni pentru rideri. În Alaska lucrurile s-au schimbat radical, așa că sper la un Verbier intens, ca de obicei.

Later edit: Barkered a fost nevoit să schimbe linia din mers și să improvizeze, așa că a pierdut unul din dropuri. Altfel nu prea îmi explicam linia destul de cuminte pe care a avut-o. Cuminte pentru The Mayor of Stomptown, să ne-nțelegem.

That moment when you realize that your main feature is a no go due to a slide in the landing zone. Had to bail out and lost important points but came down on my feet after a otherwise really fun line! That was the goal this year in Alaska, to have a fun one. #FWT @freerideworldtour #ÅreSweden

A photo posted by Reine Barkered (@reinebarkered) on Mar 23, 2016 at 3:25pm PDT

Courmayeur e “the sunny side”, fața sudică a masivului Mont Blanc. Aici se cheamă Monte Bianco. Pe partea cealaltă e Chamonix, locul unde a început totul. Cu mașina o iei prin tunel și ajungi dintr-un oraș în celălalt în mai puțin de 30 de minute. Pe schiuri e altă poveste, dar e una despre care doar am citit, deși aș fi vrut să am acum propria mea versiune.

În a patra zi de dat excursia mea s-a terminat cu o fractură și luxație a degetului mare pe care, în sfârșit, le-am rezolvat. Cum se întâmplă în cazuri din astea, lăsasem ce e mai bun pentru final – respectiv punta Helbronner. Italienii au pus o telecabină la aproape 3.500m cu acces către un teren fantastic în toate sensurile cuvântului. De aici poți coborâ înapoi în Courmayeur sau pe partea franceză, în Chamonix. Am un motiv serios, deci, să revin în zona la un moment dat.

Courmayeur e capătul Văii Aosta. Ceva mai jos mai sunt Monte Rosa, cu satele Champoluc, Gressoney, Alagna, și Cervinia, cu vecinul Zermatt. Adunate, locurile astea îți dau de schiat și cățărat o viață întreagă. Am ajuns prin locurile astea 4 ierni, nu văd de ce nu aș continua, mai ales când știu ce a rămas neschiat.

Revenind, Courmayeur e mult diferit de Chamonix – mai mic, mai cochet, mai puțin călcat de turiști, dar în comparație Alagna pare un cătun pustiu. Și e foarte bine așa. Cert e că în materie de prețuri, Courmayeur și Chamonix nu sunt chiar atât de diferite. Schiul, însă, e mai bun, cu tot respectul pentru istorie. Pârtiile sunt mai late, mai bine întreținute și mai libere. În plus, domeniul e foarte compact, spre deosebire de Cham, unde ai nevoie de autobuz pentru a lega cele 4 zone de dat.

În Courmayeur ai o telecabină mare care leagă centrul orașului de platoul principal, Plan Checrouit. Face curse până la 22.30, pentru că pe platoul ăsta e distracția de după schi. Nu în sat, că sunt și oameni bătrâni care au venit la odhină nu la balamuc. Sau copii mici, ca să vorbesc mai în cunoștință de cauză.

Am ajuns acolo pe ruta București – Bergamo (via avion) – Courmayeur (via van de 9 locuri pe care l-am găsit aici: findtransfers.com). Pentru un grup de 4 adulți și 2 copii a fost varianta cea mai rezonabilă.

Nu voi intra prea mult în detalii cu ce am schiat. Nu trebuie ratată sub nici o formă urcarea cu telecabina Arp, cea mai mică telecabină în care am intrat, și care te duce la una din cele mai tari panorame pe care le-ai văzut vreodată. De aici sunt două rute clasice în jos, ambele intră la capitolul “lectură obligatorie”. Și dacă prindeți o zi cu soare nu ratați sub nici o formă Punta Helbronner, ca să îmi povestiți și mie cum a fost.

Un lucru e clar: tehnologia fragmentează, nu unifică. Avem din ce în ce mai multe variante complet diferite de legături sau clăpari. Lucru e valabil și la schiuri, dar subiectul ăsta îl vom ataca într-un articol separat. Nu intru aici în telemark sau nordic pentru că nu stăpânesc deloc zona asta.

În linii mari, există 2 categorii mari și late: alpin și touring. Setupul de pârtie, cel de schi alpin, e și cel mai popular din motive evidente. Aici discuția e legată în general de DIN pentru legături, respectiv flex și last pentru clăpari.

Legăturile de alpin

DIN-ul legăturii măsoară “kilograme forță”, respectiv forța care va duce la deschiderea legăturii și eliberarea schiului de clăpar. În general se face o analogie între greutatea schiorului și indicativul DIN-ului, dar schiorii care se dau mai tare vor pune mai multă forță în legătură. Deci trebuie ponderat reglajul. Din păcate DIN-ul nu e standardizat. 10 la Loook/ Rossignol nu e neapărat același lucru cu 10 la Marker. În stațiunile mari de afară există în general câte un ski-shop mai procopsit care e dotat cu un aparat de măsurare a legăturii. Cine a folosit știe că lucrurile pot diferi mult și de la o legătura la alta, din aceeași pereche. Cu cât legăturile sunt mai vechi și mai uzate, cu atât crește probabilitatea ca DIN-ul nominal și cel real să nu fie identice.

În general o legătură mai puternică folosește mai mult metal în construcție. De aici și rezistența mai bună în timp. Dar și prețul mai ridicat. Schiorii de race/ hypercarve adaugă și o placă de înălțare între legătură și schi. În felul ăsta crește pârgia pe care piciorul o face în relația cu schiul. Dar la fel crește și riscul de accidentări la nivelul ligamentelor. De altfel înălțimea plăcii e reglementată strict în Cupa Mondială. Când schiezi mai mult offpiste placa nu mai e deloc eficientă. Aici ai nevoie de o distanță cât mai mică între clăpar și schi. Sunt mult mai interesat de legături potrivite pentru offpiste, deci despre asta voi vorbi mai aplicat în continuare.

Prin repetate teste “trial & error”, am ajuns la concluzia că un Marker Duke din prima generație trebuie să îl țin pe la 12-14, Tyrolia Peak 16 stă foarte bine la 11-12, iar Dynafit Beast face ce trebuie la 12. Reglajul DIN-ului îl mai schimb și în funcție de duritatea zăpezii. La zăpadă mai dură, cresc cu un punct DIN-ul.

De anul ăsta au apărut legăturile compatibile WTR – acronimul lui “walk to ride”. Sunt legături special făcute pentru clăparii de freeride cu funcție de “hike” care vin și cu o talpă mai groasă pentru că au un strat de vibram sau alt material antiaderent.

La ce să te uiți, pe lângă DIN, când alegi o legătură de freeride? Două lucruri sunt esențiale: greutatea și înălțimea. Greutatea e o chestie de gust și oricum va crește cu DIN-ul din cauza metalului din legătură. Greutatea legăturii e importantă pentru că va afecta caracterul schiului pe care vine montată. Un schi jucăuș și ușor e mai bine împerecheat cu o legătură mai ușoară. Un schi rigid și mai adaptat pentru viteză oricum e mai greu, deci poți pune o legătură mai grea și mai solidă.

Cum spuneam mai sus, vrei ca o legătură de freeride să fie cât mai joasă, astfel ca distanța dintre clăpar și schi să fie cât mai mică. Asta duce la un control mai bun al schiului în offpiste, unde e mai mult despre pivotare și mai puțin despre carving. Și atenție la frâne – să se potrivească pe lățimea schiului.

Sunt câteva vedete, câteva modele de referința care rezistă bine de ceva ani. Primul model care îmi vine în minte e Look Pivot, variante de DIN 12, 14, 18 standard și Dual, compabitile WTR. Le mai poți găsi indentice și la Rossignol sub numele FKS. Principala inovație, cea care dă și numele seriei, e călcăiul care se poate roti, ceea ce face legătura foarte elastică. Absoarbe șocurile, ca un amortizor de mașină, deci controlul e foarte bun în condiții de zăpadă variabilă. Altă alegere foarte bună e seria STH de la Salomon (10, 12, respectiv 13 și 16 compatibile WTR).

În urmă cu vreo 10 ani, Marker lansa Royal Family, o serie de legături care a scos Marker din zona gri a legăturilor de freeride și care a creat o nouă categorie. Tyrolia și Salomon/ Atomic au reacționat în scurt timp, deci or fi făcut ceva bine oamenii de la Marker. Vorbim de o altă construcție cu totul, adaptată la schiurile din ce în ce mai late, lucru vizibil mai ales la vârful legăturii. Arcul și tot mecanismul adiacent nu mai e pus pe lungimea schiului, ci pe lățimea sa.

Marker mai are chestie numită Schizo – cu foarte puțină bătaie de cap, poți muta legătura cu totul mai în față sau mai în spate. E foarte util pentru un twintip cu care te dai și în parc, unde vrei legătura mai aproape de centrul schiului, și offpiste unde e bine să fie mai spre coadă.

O mențiune specială pentru Marker Lord și Salomon Warden: sunt singurele legături compatibile cu orice tip de clăpar, fie el de tură, de alpin sau WTR. Sunt mai multe piese care ajustate corect țin orice clăpar. Dar, atenție, legătura e de alpin, nu de tură. E o opțiune foarte utilă pentru cei care au mai multe perechei de clăpari și vor să scape de o grijă.

Legături de tură

Categoria touring vine pe două rute: legături în puncte, respectiv cadru (frame), fiecare cu clăparii compatibili.

Mulți ani, legăturile în puncte au fost privite cu o oarecare suspiciune de schiorii de alpin și au fost preferate mai degrabă de practicanții de schi-alpinism. Au avantajul incontestabil al greutății reduse, ideale pentru urcare, dar nu filtrează în nici un fel șocurile transmise de zăpadă, care se duc direct în picioare. Ca să păstrez paralela de mai sus cu mașinile, sunt ca amortizoarele unui cart – adică nu prea sunt. În plus, au și dezavantajul că au un DIN (de fapt un echivalent al DIN-ului) de 10, rar ajungând la 12, lucru care limitează destul de mult modul în care te vei da la vale.

Lucrurile s-au schimbat radical de când a apărut o nouă generație de legături în puncte, mult mai bine adaptate pentru coborâre. Cele mai bune exemple sunt Dynafit Beast și Marker KingPin. Am scris destul de detaliat despre Dynafit Beast. Lucrurile cele mai importante sunt DIN-ul mare și elasticitatea legăturii. Se simte destul de aproape de una de alpin. Și pare că stă bine și la capitolul fiabilitate, alt minus din trecut. Un DIN mai mare înseamnă și o mai bună elasticitate a legăturii. În sensul că nu e recomandat să duci arcul la limită, ci cu un punct mai jos. Astfel că o legătură cu DIN max de 10, ar fi bine să o ții nu mai sus de 9, ca arcul să aibă ceva loc de mișcare.

Legăturile de tip frame sunt și ele mai old-school sau mai de astăzi. Încă sunt foarte populare cele două modele Naxo, chiar dacă nu se mai fabrică din 2008. Sau Fritschi-Diamir. Și aici Marker a schimbat jocul cu Duke și Baron, legături cu DIN foarte mare (16 în cazul lui Duke), dar și foarte grele. Au fost un succes imens, în ciuda greutății, fiind prima opțiune pentru schiorii care făceau touring ocazional și pe distanțe relativ scurte. Am avut un setup care bătea spre o tonă: Marker Duke pe Volkl Mantra cu care făceam cam 2-3 ture pe iarnă. Pe de altă parte Bubulu i-a dat la vale și la deal cu Duke câteva ierni la rând și nu prea se plângea.

Un dezavantaj major al lui Duke/ Baron era trecerea de la urcare la coborâre, mai ales în condiții de viscol sau gheață. De multe ori era un coșmar, presupunea să îți dai jos mănușile și să tragi de niște piese de metal. Există alternative ceva mai deștepte din punctul ăsta de vedere – vezi Tyrolia Adrenalin sau Salomon Guardian. Dar rămâne neajunsul greutății și a poziției înalte a clăparului.

Pentru un schior care vrea un setup ușor, axat pe urcări lungi, cu diferență mare de nivel și coborâri la viteză redusă, sunt multe variante tare interesante de la Dynafit, Plum sau ATK Race. Cel mai probabil vei ajunge pe un Dynafit Radical 2.0. Pentru dat blană în jos, alegerile sunt fie Dynafit Beast sau Marker KingPin, fie o legătură solidă pe cadru. În momentul ăsta, nu văd motivul pentru care m-aș mai întoarce la o legătură atât de grea și de complicat de manevrat. Mai ales că, după cum vedem mai jos, există și mai multe variante de clăpari pentru legăturile în puncte. Nu mai ești condiționat de clăparii clasici, moi și scurți, de tură.

Clăparii de alpin, hibrizi și de tură

Există două conduri ISO care încearcă să standardizeze cele două categorii: ISO 5355 pentru alpin și ISO 9523 pentru tură. Cele două standarde se referă în special la talpă. Clăparii de alpin vin cu talpă dreaptă și dimensiuni ale shell-ului standardizate. Clăparii de tură au vârful curbat (forma variază de la model la model) și materiale anti-aderente în special pe vârf și călcâi. De regulă seamănă mai mult cu talpa unui bocanc tehnic de iarnă decât cu talpa unui clăpar de alpin.

Există și categoria WTR, hibrizi să le zicem. Deși are funcție de clăpar de tură și poate veni inclusiv cu inserturi pentru legăturile în puncte, respectă standardul clăparilor de alpin. Două exemple: Tecnica Cochise Light și Dalbello Lupo TI. Cu alte cuvinte, sunt clăpari care pot fi puși în orice tip de legătură. În articolul ăsta, care oricum s-a lungit foarte mult, nu intru în discuția despre alegerea clăparilor – apropo de last, fitting șamd. Avem în arhivă câteva, le scoatem de la naftalină curând.

Dat fiind încrengătura asta, o clasificare utilă a clăparilor nu mai doar de tipul “tură vs. alpin”, ci merge puțin mai în detaliu. Astfel avem, conform Blister Gear Review, oameni pe a căror opinie mă bazez foarte mult:

• clăpari de randonee race – foarte ușori, foarte dedicați foarte scumpi. Mult carbon, puține clape, confort zero absolut.
• clăpari de tură clasici – cel mai popular fiind fără discuție Dynafit TLT. 5 sau 6. Și tocmai ce s-a anunțat 7. Nou venitul în categorie e Atomic Backland Carbon. Se învârt în jurul cifrei de 1200 de grame.
• clăpari de tură medii – categoria care s-a aglomerat brusc în ultimii ani. Când spun “medii” mă refer și la flex și la greutate. Modele cheie sunt Dynafit Vulcan și Khion (și Mercury tot aici intra, dar nu se mai fabrică), La Sportiva Spectre, Salomon MTN Lab, Dalbello Sherpa TI ID sau Scarpa Maestrale. Greutatea medie e în jur de 1500 grame. Spectre, de exemplu, e undeva între, la 1300 de grame.
• clăpari de tură grei – e categoria dinspre care migrează acum clăparii, cei mai mulți producători concentrându-se pe categoria anterioară. Sunt clăpari de tură grei, în aproximativ 1800 gr, cu comportament mai apropiat de cei de alpin. Scarpa Freedom SL e exemplul clasic.
• clăpari de alpin cu funcție de urcare – o altă categorie foarte aglomerată. Practic nu mai există nici un producător care să nu aibă un asemenea clăpar. Greutatea numai e un criteriu de departajare, pentru că trec bine de 2000 gr. Personal sunt cu ochii pe noul Lange XT 130 sau pe mai vechiul Tecnica Cochise Pro.

Evident că sunt multe modele care pică undeva între categoriile de mai sus. Luați-le, deci, cu titlu orientativ. Pe de altă parte, un schior mai ușor sau care se dă mai liniștit, va fi foarte mulțumit de un clăpar mai ușor și mai moale. Alții, ca subsemnatul, vor face cât mai puține compromisuri la capitolul coborâre.

Pe de altă parte, colecția de clăpari tinde să se mărească și ea, apropo de fragmentare. Am un Full Tilt Seth Morisson pentru schi alpin, dar care, la limită, merge pus și pe o legătură de tură frame. Am un Spectre de care nu sunt complet mulțumit, vedeți în articolul dedicat de ce, pentru touring. Mă gândesc că îl voi înlocui, când își va da duhul, cu un Salomon MTN Lab sau Dyna Khion și am început deja să îmi pun problema că voi avea nevoie (ahem!) de un setup mai ușor pentru touring mai serios.

Notă: Acest articol nu ar fi fost posibil fără acest articol: Skiing 101: AT Boots & Bindings.