Pe Pripon, între iarnă și vară

Să zicem că oficial a început schiul de primăvară. Martie nu se pune, în general e considerată lună de iarnă plină. Primăvara asta vine după o iarnă mai altfel, și nu în sensul bun. În Bucegi, cea mai consistentă ninsoare a avut loc acum 2 săptămâni. Nu a fost o iarnă neapărat proastă – zăpada a tot fost pentru cine a căutat-o, dar niciodată nu prea a fost la îndemână. Poate nici nu e rău așa.

Revenind la tură de duminică, am fost pe Pripon din nou după mulți ani. În general prefer văile mai interesante din punct de vedere al schiului, cu Valea Coștile în pole-position. Dar cum refuz să mă dau singur, iar duminică grupul a votat Pripon, asta a fost tura.

Mă așteptam ca zăpada de sus să fie fie moale, fie multă, având în vedere ninsorile din ultima perioadă. Nu a fost nici, nici. Am dat de o zăpadă tare, bine așezată, foarte puțin muncită de vânt. Dar și destul de puțină. Dacă pe platou lucrurile încă arată bine, cum am trecut de prima căldare, stratul de zăpadă s-a subțiat vizibil.

Dar nu e nimic rău în asta. Am făcut de la Babele la releu aproximativ 45 de minute, cu tot cu stat la poze și fără să ne grăbim deloc. O parte din oamenii din grup au fost pe picioare și au mers fără să se afunde prea mult în zăpadă. Pe schiuri nici nu am simțit drumul. Zăpadă continuă, tare dar fără să fie înghețată și urme puține. Cam așa a fost pe platou.

Ca de obicei, mă interesez despre starea zăpezii înainte să urc. Informațiile pe care le aveam nu sunau prea bine. Vineri și sâmbătă curgeau firele mai abrupte (ex: Blidul Uriașilor, hornurile de la pilonul 3 de pe traseul telecabinei din Bușteni). Știrile de pe TV aveau și obișnuitele cuvinte cheie: “iadul alb”, “legile nescrise ale muntelui”, “pericolele pasc la tot pasul”, asta pe fundal de imagini de arhivă cu avalanșe apocaliptice. Deși se vorbea de “risc 3 de avalanșă”. Apropo, voi reveni cu un articol despre gradele de risc și cum sunt ele interpretate pe la noi.

Cu alte cuvinte, eram destul de precaut și luam în calcul inclusiv varianta de a mă întoarce la Babele dacă lucrurile arată rău. Pe scurt, nu a fost cazul. Nu am mai schiat de mult în perioada asta o zăpadă atât de bună și de stabilă. Nu știu cum au fost alte văi, dar pe Pripon am avut hardpack cu o consistență de pârtie bine bătută într-o dimineață rece de februarie. Deși nu era nici dimineață – am ajuns pe la 10.30 în buza văii, nici chiar rece – sus presupun că erau vreo 2-3 grade și soare, iar februarie e o amintire neplăcută pentru mine care din fericire s-a dus demult.

Am schiat cu sete. Asta e rezultatul unui sezon în care greu am adunat 11 zile de dat. Fiecare zi e una de care trag cât pot de mult, fiecare tură e o bucurie, fiecare viraj e intens. Ultima săritoare e relativ mică – vreo 2 metri de sărit prin dreapta bolovanului. Precaut fiind, am aruncat schiurile, bețele și rucsacul, apoi am sărit și eu. Fără glorie, fără incidente.

Drumul spre Poiana Coștilei nu a fost chiar simplu. Nu prea mai are sens să încerci pe schiuri sau placă, iar cărarea e plină de gheață până spre altitudinea de 1500-1600m. Apoi e uscat și plin de brândușe și ghiocei.

Asta a fost tura de duminică cu mulțumiri către Ioana, pentru invitație, și Tibi, pentru serviciile impecabile de transfer. Aș zice că vor mai urma și altele cât o mai ține zăpada asta, nu aș vrea să treacă iarna asta fără o coborâre lungă pe Coștila.